Noutați astronomice

15 februarie 2021

Corpul cel mai masiv din sistemul nostru solar este, aţi ghicit, Soarele. În jurul său se rotesc planete (inclusiv pitice), asteroizi şi comete, meteoroizi și nori de praf. Dacă vă întrebați însă care este cel mai îndepărtat membru al sistemului solar observat prin telescop - de câteva zile avem un răspuns nou. Este vorba despre asteroidul 2018 AG37 (descoperit la începutul anului 2018) ce a fost urmărit timp de 3 ani cu cele mai mari telescoape de pe Pământ de către astronomii americani Scott Sheppard (de la Carnegie Institution for Science) şi Chad Trujillo (de la Northern Arizona University).

Orbita asteroidul Farfarout

Orbita asteroidul Farfarout


De ce au fost nevoie de 3 ani? Imaginaţi-vă că priviţi un melc pe asfalt, va trebui să aşteptaţi ceva timp pentru a spune încotro se îndreaptă. În cazul acestui asteroid mişcarea sa foarte lentă îl face să înconjoare Soarele în aproape 1000 de ani, astfel, pentru a i se determina o orbită cât mai precisă a trebuit să fie urmărit pe un interval mai mare de timp.

Mai multe aici.

9 februarie 2021

În imaginea de față, surprinsă de telescopul spațial Hubble, pământenii pot admira galaxia UGC 3885, care este însoțită de o stea strălucitoare. Luminozitatea acesteia nu eclipsează însă cu nimic frumusețea galaxiei care o pune în valoare.

Galaxia UGC 3885. Foto: NASA / ESA / Hubble / J. Walsh

 

În brațele galaxiei sunt răsfirate numeroase stele albastre și tinere, care contrastează cu dârele întunecate de praf care se integrează și ele în structura spirală a sistemului. UGC 3885 pare lucrată cu răbdare de mâinile unei dantelărese talentate, iar amănuntele ”desenate” în interiorul galaxiei sunt o operă de artă cosmică.

UGC 3885 este situată în constelația Lynx, inventată în secolul al XVII-lea, de astronomul polonez Johannes Hevelius. A primit acest nume după bine-cunoscutul animal de pradă, pentru că, spunea Hevelius, numai cineva cu ochi la fel de buni ca ai râsului pot distinge această constelație pe cerul. Între timp, telescoapele spațiale extrem de performante au rezolvat această problemă și au adus galaxia UGC 3885 mai aproape de privirea noastră.

Text de Oana Dusmanescu

8 februarie 2021

Priviți cu atenție: în această fotografie vedeți o rocă mai veche decât planeta noastră. De fapt, surpriza e mai mare.

În noaptea de 8 februarie 1969, cerul din nordul Mexicului (regiunea Chihuahua) s-a luminat puternic, acest fenomen indicând căderea unui meteor. Numit Allende, după numele satului din apropiere, meteoritul (de tip petrografic) face parte dintr-o clasă foarte rară, cea a condritelor carbonice. Dacă la intrarea în atmosferă Allende avea dimensiunile unui automobil, până la contactul cu solul s-a fărâmițat și s-a împrăștiat pe o arie de câțiva zeci de kilometri pătrați. În decurs anilor au fost strânse de pe teren aproximativ două tone de material meteoritic, cele mai mari piese cântărind până la 110 kg.

Meteoritul Allende. Foto: Matteo Chinellato

 

Meteoritul Allende este interesant datorită ipotezelor științifice pe care le-a generat. Conform analizelor din domeniu, meteoriții din clasa condritelor carbonice reprezintă unele dintre cele mai vechi și mai primitive forme ale materiei. De curând, o echipă de cercetători din Statele Unite a descoperit că în compoziția meteoritului se află particule pre-solare (praf din mediul interstelar), a căror vechime variază între 5-7 miliarde de ani, ceea ce înseamnă că meteoritul ar putea fi mai vechi decât Sistemul Solar (care, așa cum știm, s-a format în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani).

Text de Tudor Mihăescu
Foto: Matteo Chinellato

7 februarie 2021

Primele imagini color obținute de la suprafața planetei Venus, transmise de sondele sovietice Venera 13 și 14, în martie 1982. Din cauza temperaturii foarte ridicate (pe Venus, cea mai fierbinte planetă din Sistemul Solar, se înregistrează temperaturii medii de peste 450 grade), cele două sonde au funcționat pentru scurt timp: Venera 13 a rezistat 127 de minute, în timp ce legătura cu Venera 14 s-a pierdut după doar 57 de minute.

Imagni de pe Venus luat de sondele Venera

 

Text de Tudor Mihăescu

5 februarie 2021

Reușind să treacă peste episodul aproape dramatic cu Apollo 13, în urmă cu jumătate de veac NASA scria din nou istorie. Astăzi se împlinesc 50 de ani de la aselenizarea misiunii Apollo 14: pe 5 februarie 1971, în timp ce Stuart Roosa îi aștepta pe orbită, astronauții Alan Shepard și Edgar Mitchell coborau lin cu modulul lunar pe suprafața Lunii.

Imagine luată de echipajul Apollo 14

 

Locul pentru aselenizare a fost fixat într-o zonă interesantă, mai ales datorită terenului accidentat din împrejurimi: regiunea Fra Mauro, în apropiere de Oceanus Procellarum (unde ar fi trebuit să ajungă inițial Apollo 13). Cei doi astronauți americani au rămas pe Lună vreme aproximativ 33 de ore, în acest interval efectuând două ieșiri extravehiculare de lungă durată. Îndeplinindu-și cu succes obiectivele științifice, misiunea Apollo 14 s-a întors înapoi pe Pământ cu aproape 43 de kg de rocă lunară.

Text de Tudor Mihăescu

4 februarie 2021

Așa arată un obiect care poate deveni stea.

Formarea unei stele este un proces îndelungat și complicat în care o protostea pur și simplu acumulează materie. Puiul de stea din imagine, situat în constelația Lebăda, la aproximativ 4.500 de ani-lumină de Pământ, a primit un nume deloc poetic - IRAS 20324+4057 și mai are un lung drum înaintea sa, pentru a atinge densitatea și temperatura optimă formării sale ca stea, adică pentru a începe fuziunea nucleară. Neoficial i se mai spune și Omida Cosmică, datorită asemănării sale evidente cu vietatea amintită, și deocamdată reprezintă doar un amestec de gaz și praf interstelar.

Din cauza prezenței în zonă a unor stele de tip O, care prin radiația lor dispersează materia acumulată de corpul ceresc din imagine, există un mare semn de întrebare în privința faptului că omida din Cygnus va ajunge vreodată să devină stea în adevăratul sens al cuvântului.

Protosteaua IRAS 20324+4057. Foto: NASA, ESA, the Hubble Heritage Team (STScI/AURA), and IPHAS)

 

În alte două protostele descoperite oamenii de știință au descoperit molecule prebiotice, adică elemente care pot fi asociate cu viața. Ele se numesc Serpens SMM1-a și IRAS 16293B.
Text de Oana Dusmanescu

3 februarie 2021

Este oficial: cea de a doua misiune SpaceX cu echipaj la bord va fi lansată peste două luni, pe 20 aprilie. SpaceX Crew-2 va duce pe Stația Spațială Internațională patru astronauți, printre ei aflându-se și primul astronaut al Agenției Spațiale Europene (ESA) care va zbura cu capsula Crew Dragon: francezul Thomas Pesquet (primul din dreapta).

Alături de Pesquet se vor mai afla Akihiko Hoshide (trimis din partea agenției spațiale japoneze, JAXA) și experimentații astronauți NASA, veterani ai programului Space Shuttle, Shane Kimbrough și Katherine Megan McArthur. Echipajul e programat să revină înapoi pe Pământ la toamnă. Între timp, NASA și SpaceX fac deja planuri pentru următoarea misiune (Crew-3), care va fi lansată, cel mai probabil, undeva în a doua jumătate a anului.

Urmând o tradiție franceză de denumire informală a misiunilor spațiale, pentru Thomas Pesquet expediția din primăvară va purta numele Alpha. Denumirea a fost aleasă din cele peste 27.000 de propuneri înscrise în urma apelului adresat de ESA publicului european. Propunerea Alpha s-a regăsit de 47 de ori în listă, prima oară fiind înscrisă de Christelle de Larrard, care va primi o insignă a misiunii din partea ESA (după ce insigna va călători cu Pesquet în spațiu).

Echipajul SpaceX

 

Explicând alegerea numelui Alpha, Pesquet a declarat: „There were many reasons to choose Alpha as a mission name. It connects to my first mission, Proxima, as the stars belong to the same system close to Earth, and therefore convey the same idea of proximity (such as space research for people on Earth) and an idea of continuation in my work. Alpha, a Greek letter, is also widely used in mathematics, science and technology. And, as the first letter of the alphabet, it is often synonymous with the excellence we try to achieve in space exploration.”

Text de Tudor Mihăescu

24 ianuarie 2021

1798 a fost un an bogat în evenimente însemnate. Era anul în care Napoleon demara campania egipteană și ocupa orașul Cairo, iar infanteria militară a Statelor Unite ale Americii (Marine Corps) era înființată sub numele pe care-l poartă și astăzi. Pe Pământ se nășteau personalități importante – spre exemplu, pictorul francez Eugene Delacroix – dar se stingeau oameni esențiali dezvoltării umanității – cum ar fi fizicianul italian Luigi Galvani.

Era și anul descoperirii galaxiei spirale barate NGC 613, reușită care-i aparține astronomului germano-englez William Herschel. Aflată la o distanță de 67 de milioane de ani-lumină, în constelația Sculptor, NGC 613 își arată frumusețea într-o imagine captată cu telescopul spațial Hubble. A fost însă fotografiată pentru prima oară cu aproape 100 de ani în urmă, în 1912.

Brațele spirale foarte lungi sunt semnul distinctiv al acestei galaxii, ele formând foarte clar o spirală în jurul nucleului. Acesta pare alb-luminos datorită concentrației mari de stele dinlăuntrul său. Însă în mijlocul lui NGC 613 există o gaură neagră, care este însă bine ascunsă din cauza mărimii și a faptului că nu emite lumină. Masa acesteia este de aproximativ 10 ori mai mare decât gaura neagră din Galaxia Noastră, fiind „hrănită” cu stele, gaz și praf. Nucleul întunecat al galaxiei NGC 613 dă înapoi Universului unde radio.

Text de Oana Dusmanescu

Galaxia NGC 613. Foto: ESA/Hubble & NASA, G. Folatelli

 

23 ianuarie 2021

În urmă cu 10 ani, în ianuarie 2011, România (prin Agenția Spațială Română, ROSA) semna acordul de aderare la Agenția Spațială Europeană (ESA), fiind una dintre primele țări din Europa de Est care se alătura organizației. Aderarea la ESA a fost un proces lung, ce s-a întins pe aproape două decenii: primele contactele dintre ROSA și ESA au început în 1992, urmate de o serie de acorduri care treptat au întărit colaborarea dintre cele două instituții.

Înființată în 1975, ESA reprezintă un consorțiu de agenții spațiale naționale (situație unica în lume), reunind cele mai importante tradiții spațiale de pe continent, precum cele din Franța, Marea Britania, Germania sau Italia. Astăzi ESA se află printre cei mai activi actori în domeniul explorării spațiale, fiind o prezența vizibilă în proiectele de cercetare de pe Stația Spațială Internațională și în parteneriatele cu alte agenții.

Faptul că România este membru al ESA le permite cercetătorilor români accesul la implicarea în numeroase proiectele științifice, cât și ocazia să meargă în stagii de perfecționare la centrele agenției. De asemenea, cel puțin teoretic, următorul astronaut român va zbura în spațiu prin Agenția Spațială Europeană. Când se va întâmpla acest lucru? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Putem aminti însă că cea mai recentă campanie de selecție de astronauți în cadrul ESA a avut loc în 2009. Conform ESA, următorul apel pentru recrutări s-ar putea lansa chiar în acest an.

În imaginea de mai jos vedem noua insignă ESA, adoptată în octombrie 2020. Cu siguranță ați ochit deja drapelul României. Pe lângă cei 22 de membri ai ESA, pe insignă mai apar și steagurile Canadei, Sloveniei, și Letoniei, aceste state având statutul de membri asociați. Trebuie spus că, fiind o organizație separată de Uniunea Europeană, nu toți membrii UE sunt automat și membri ESA – și invers, nu toți partenerii ESA sunt membri UE.

Text de Tudor Mihăescu

 

22 ianuarie 2021

Anul acesta, pe 31 octombrie, este programată lansarea noului telescop spațial, James Webb Space Telescope, mașinărie care îl va face pe Hubble să semene cu o jucărie (chiar dacă nu e).

Spre deosebire de telescopul Hubble, James Webb nu va orbita planeta noastră, ci se va afla la 1,5 milioane de km de Pământ, în partea opusă Soarelui. De acolo va fi apărat de lumina stelei noastre cu ajutorul unei umbrele imense de material reflectorizant. Protecția este esențială pentru: telescopul nu trebuie să se încălzească pentru că va detecta infraroșul. Dacă temperatura lui este mare își va observa propria emisie de lumină.

Am spus că umbrela este imensă și ca să vedeți la ce ne referim vă prezentăm o fotografie recentă a acesteia. În centru este montat telescopul.

Ecranul gigant care apără telescopul de lumina Soarelui. Foto: NASA/Chris Gunn

 

17 ianuarie 2021

Totul este mișcare. Chiar dacă stăm pe loc și citim acest articol, călătorim în jurul Soarelui, iar acesta în jurul nucleului galactic. Galaxia la rândul ei are o mișcare prin Univers, fiind atrasă împreună cu alte zeci de galaxii (denumite Grupul Local) către o regiune şi mai masivă denumită generic Marele Atractor (aflată la o distanță de peste 200 de milioane de ani-lumină).

În același timp, spațiul în care se găsesc toate aceste structuri (roiuri şi super-roiuri de glaxii) se mărește la rândul său. Universul este în expansiune, iar această expansiune va câștiga bătălia cu gravitația. În cele de urmă, toate galaxiile vor fi singure în Univers, insule izolate, iar astronomii din acel viitor mult prea îndepărtat vor avea un cer mult mai sărac.

Unele din primele indicii privind expansiunea universului au fost oferite de către astronomul Edwin Hubble, tot într-o zi de 17 ianuarie, dar în anul 1929, când şi-a publicat rezultatele într-un articol intitulat - O relație între distanța şi viteza radială a nebuloaselor extra-galactice. Analizând 24 de galaxii el a descoperit un fapt uimitor - cu cât o galaxie era mai îndepărtată cu atât viteza ei de îndepărtare în raport cu noi era mai mare. Această relație a devenit cunoscută ulterior drept constanta Hubble.

Descoperirile astronomului Edwin Hubble au mărit universul și ne-au arătat nu doar că acesta era infinit mai mare decât se credea, dar și că se mărește în fiecare secundă. În cinstea contribuțiilor asupra cunoașterii cosmosului, un telescop spațial îi poartă numele.

In film și imagine se află Albert Einstein (în față stânga), Edwin Hubble (în spate) și Walter Adams: https://www.youtube.com/watch?v=gaO-f1r6INE&fbclid=IwAR0IRA7OrImdiPYPyaN3Ul3Boe9rsrUwpd6dRYz3872BVbAGkKS7U07phmU

 

Text de Mihai Dascălu

 

14 ianuarie 2021

Un scurt tur al obiceiurilor alimentare din spațiu și câteva rețete de încercat (și) acasă

Cel mai bine ar fi să spunem, de la bun început, că dacă ești gurmand ar fi mai să nu te duci în spațiu. Dacă ai gusturi fine și faci mofturi, rămâi mai bine pe Pământ, pentru că bucătăria sofisticată nu a ajuns până pe Stația Spațială Internațională.

Din motive de loc și timp, dar mai ales pentru că nu sunt chefi școliți la Paris sau la Londra, astronauții preferă să nu se joace foarte mult cu mâncarea, ci să rămână în granițele utilului, asta incluzând atât ingredientele necesare preparării unor feluri de mâncare echilibrate și hrănitoare, cât și instrumentele și dotările de pe SSI sau dintr-o navetă spațială.

Mai multe aici.

2 ianuarie 2021

În următoarele două nopți, 2/3 și 3/4 ianuarie, se pot vedea mai multe stele căzătoare decât de obicei, fiind activ curentul de meteori Quadrantide.

Meteorii provin de pe un asteroid, 2003 EH1, și lasă deseori dâre luminoase vizibile câteva secunde. Meteorii sunt rapizi, iar uneori se produc bolizi foarte strălucitori.

Îi puteți vedea doar cu ochiul liber, privind după miezul nopții oriunde pe cer, însă nu în dreptul Lunii. Cu cât priviți mai mult cu atât veți vedea mai multe stele căzătoare. Se estimează că se pot vedea aproximativ 60 de stele căzătoare pe oră, dar în realitate se vor vedea mai puțini.

În harta de mai jos este trecută direcția pe cer din care vin meteorii, precum (constelația Bootes) și constelațiile vizibile la ora 3 dimineața.

Găsiți pe site-ul nostru mai multe informatii despre observarea meteorilor: http://astro-urseanu.ro/meteori.html Cer senin!

 

1 ianuarie 2021

S-a întâmplat pe 1 ianuarie, mai precis, pe 1 ianuarie 1801 – adică, dacă ne gândim bine, în urmă cu exact 220 de ani. La acea dată, italianul Giuseppe Piazzi, preot și astronom, descoperea planeta pitică Ceres. Noi astăzi o numim „planetă pitică”, însă statutul ei a variat de-a lungul timpului. Vreme de câteva decenii, până spre anii 1850, a fost considerată planetă (de pildă, Piazzi și-a expus descoperirea într-o lucrare numită, atenție, „Della scoperta del nuovo pianeta Cerere Ferdinandea”). Apoi, după ce treptat au fost descoperite și alte obiecte în preajma sa (ne aflăm, totuși, în centura principală de asteroizi), Ceres a devenit – ghici ce? – asteroid. În final, astronomii au hotărât în 2006 că Ceres este „planetă pitică”.

Ceres are un diametru de 946 de km (prin comparație, Luna are o circumferință de 3.474 km) și face o rotație completă în jurul Soarelui în 4,6 ani. În 2015 sonda spațială „Dawn” (trimisă de NASA) a intrat pe orbita lui Ceres, furnizând informații despre compoziția sa geologică, despre craterele de impact, sau despre punctele luminoase ce se văd la suprafață. Pe viitor, studierea și explorarea lui Ceres este avută în vedere și de Agenția Spațială Chineză, care prospectează planul unei misiuni ambițioase: o sondă spațială care nu doar să ajungă acolo, ci să aducă și mostre de rocă de pe Ceres înapoi pe Pământ.

 

19 decembrie 2020

Timp de mii de ani urmărirea planetelor a constituit activitatea principală a astronomilor ce încercau să îşi explice mişcarea acestor lumini ciudate pe firmament. Doar 5 din cele aproximativ 5000 de stele vizibile cu ochiul liber erau rebele, deplasându-se de la o seară la alta pe bolta cerească printe celelalte stele ce îşi păstrau distanţele reciproce nealterate.

 

Atribuirea de semnificaţii cerului a generat constelaţiile ce au devenit un punct de reper important în observarea mişcărilor planetelor. Interpretările observatorilor cerului din trecut (din antichitate până în evul mediu) erau însă pline de misticism, plasând Pământul în centrul universului care se rotea în jurul acestuia. Această iluzie a generat nu doar dogme religioase ci şi ideea că viaţa oamenilor ar sta sub semnul acestor lumini prevestitoare.

Citește tot articolul aici.

 

12 decembrie 2020

Da, da, o să spuneți că muzica nu se aude în spațiu – și noi știm asta foarte bine. Sunetul ajunge dintr-un loc într-altul prin intermediul vibrațiilor, iar pentru asta are nevoie de aer sau apă sau alte gaze sau lichide care să-i faciliteze propagarea.

Știm că în spațiu avem parte de o tăcere asurzitoare, de felul care nici măcar nu-ți face urechile să țiuie, pentru că nici urechi nu sunt în spațiu – din câte cunoaștem, cel puțin, până acum.

Asta nu înseamnă că omul nu a folosit muzica, unul dintre limbajele care transcend barierele lingvistice sau culturale, ca modalitate de a se exprima dincolo de Pământ. A dus cântecele dincolo de atmosfera planetei noastre în două moduri. Primul ar fi notele care au răsunat pe stațiile spațiale. Al doilea – utilizarea muzicii ca mesaj PR-istic pentru civilizațiile care s-ar întâmpla să existe, într-o bună zi și într-un bun colț de univers, și care ar putea veni în contact cu frumoasele (discutabilele?) melodii ale pământenilor.

Citiți tot articolul aici.

11 decembrie 2020

Dacă credeaţi că stelele căzătoare vă vor lăsa în pace în această iarna, v-ați înșelat.

În ziua de 13 spre 14 decembrie 2020, Pământul va trece printr-o zonă în care se află cantități mari de praf lăsate de asteroidul activ 3200 Phaethon. La contactul cu atmosfera particulele de praf vor aprinde gazul atmosferic, lăsând o dâră luminoasă pe cer: steaua căzătoare.


Locul de unde vin meteorii din curentul Geminide

 

Majoritatea stelelor căzătoare din perioada 4-17 decembrie par a veni din constelația Gemini (Gemenii), acesta fiind motivul pentru care se numesc „Geminide”. Meteorii Geminide au ceva deosebit: sunt mai lenți decât alți meteori și foarte luminoși. Astfel vor apărea „bolizi”(meteori foarte strălucitori) care se vor deplasa lent printre stele. Stelele căzătoare se observă fără instrument astronomic. Trebuie doar să priviți sus pe cer.

Mai multe detalii.

4 decembrie 2020

Una din viitoarele eclipse de Lună vizibile din România va fi specială prin momentul în care se produce: în seara de revelion a anului 2028. Eclipsa va începe înainte ca Luna să răsară, dar va continua cu ea deasupra orizontului, ridicându-se pe cer.

Maximul eclipsei se produce la ora 18:52, Luna aflându-se în constelația Gemini. Fenomenul se termină cu puțin înainte de ora 20.

Pentru pasionații de astronomie nu va mai fi nevoie de program special de revelion. Mai jos găsiți o simulare a eclipsei totale de pe 31 decembrie 2028.

 

30 noiembrie 2020

Tocmai ce a avut loc o eclipsă de Lună care nu s-a putut vedea din țara noastră. Am pregătit pentru voi informații succinte despre eclipsele de Lună care vor avea loc în următorii zece ani.

Le găsiți aici. Următoarea eclipsă de Lună vizibilă (cu greu) din țara noastră se va produce în luna mai 2022.

 

28 noiembrie 2020

Soarele, observat timp de aproape de o oră.

Imagini obținute în data de 26-11-2020 între orele 14:40-15:32, timp legal român.

Se văd două regiuni active (pete solare și erupții) în care materia solară este expulzată pe liniile de câmp magnetic de pe Soare.

Galaxia UGC 12588
Soarele pe 26-11-2020 între orele 14:40-15:32

 

În interiorul petei solare din centrul imaginilor încape o planetă cu diametrul Pământului.

Autor imagini: Mihai Dascălu

27 noiembrie 2020

Dincolo de privirile noastre pământene, cu ce mai surprinde telescopul spațial Hubble?

Cu un nume deloc romantic, UGC 12588 este o galaxie din constelația Andromeda, sclipitoare și bogată în stele de culori diferite. Spre deosebire de alte galaxii, aceasta este mult mai „adunată”, mai compactă, iar brațele sale nu par a se întinde prea mult în spațiu.

Ceea ce vedem noi drept punctișoare albastre sunt stele tinere. Dacă vreți să ajungeți la această galaxie spirală, o puteți face doar cu puterea gândului și cu ajutorul fotografiilor facilitate de tehnica modernă. UGC 12588 se află la 31 de milioane de ani-lumină de noi și de existențele noastre.

Galaxia UGC 12588
Galaxia UGC 12588

 

Astronomilor li s-a părut că această galaxie seamănă cu un „melc cu scorțișoară”, mai ales pentru că nu are un nucleu pronunțat. Brațele spirale din cadrul acestei galaxii, formate din stele și gaze, sunt difuze, nu se disting foarte bine și sunt strânse în jurul nucleului. De-aici aspectul sudat, compact, care-i duce pe unii cu gândul la un desert delicios.

Text: Oana Dusmanescu. Fotografie: ESA/Hubble & NASA, R. Tully.

26 noiembrie 2020

Cu ochii pe Soare.

Iată cum arăta Soarele în ziua de 26 noiembrie 2020. Pe discul său se aflau trei grupuri de pete. Imagini luate prin luneta solară a Observatorului Astronomic.

Soarele în ziua de 26 noiembrie 2020
Soarele în ziua de 26 noiembrie 2020

 

25 noiembrie 2020

Conjuncția din 21 decembrie 2020 Planetele Jupiter și Saturn se vor apropia aparent una de alta în seara de 21 decembrie, fiind vizibile ca un astru dublu pe cerul de seară.

Fenomenul poate fi văzut cu ochiul liber, foarte aproape de orizontul de apus.

La București, Soarele va apune la ora 16:49, iar după ora 17 planetele se pot vedea cu ochiul liber. Se pot vedea până în ora 19, când apun.

Conjuncția dintre Jupiter și Saturn - 21 decembrie 2020
Conjuncția dintre Jupiter și Saturn - 21 decembrie 2020

 

Recomandarea noastră pentru observarea fenomenului este să priviți dintr-un loc de unde se poate vedea apusul Soarelui, pentru că orice clădire sau obstacol aflat înspre apus va ascunde planetele.

Următoarea dată când cele două planete se vor afla atât de aproape una de alta va fi pe 15 martie 2080. De pe terasa Observatorului orizonul de sud-vest este blocat de clădiri. Revenim cu detalii în preajma datei de 21 decembrie.

23 noiembrie 2020

Luna se apropie aparent de planeta Marte. Se vor vedea în aceeași zonă de cer între 24 și 26 noiembrie și mai aproape în seara de 25. Căutați Luna, care va fi aproape Plină. Apoi priviți în preajma ei după în astru foarte strălucitor, de culoare portocalie, care este Marte.

Folosiți harta de mai jos pentru a identifica, folosind Luna, constelația Orion, Pleiadele, Taurus și steaua Aldebaran.

 

18 noiembrie 2020

Luna începe să se vadă pe cerul de seară. În următoarele seri (18, 19 și 20 noiembrie) puteți vedea secera în preajma planetelor Jupiter și Saturn.

De văzut în jurul orei 18-19, înspre sud-vest.