Jupiter

Rege zeilor este şi regele planetelor.


Jupiter. Imagine luată de Sonda Cassini în
29 decembrie 2000, de la o depărtare de
10 milioane km.
Foto: NASA/JPL/Space Science Institute

Această planetă a primit numele după regele zeilor Jove (sau Zeus în mitologia greacă). Jupiter a fost regele olimpului şi patronul statului roman. Fiul său a fost Cronos (Saturn).

Cu diametrul său mare, cu masa mai mare de două ori decât suma maselor planetelor şi cu cortegiul său de 64 de sateliţi, Jupiter pare un sistem solar în miniatură.

Chiar şi compoziţia sa este asemătoare cu a unei stele: 90% hidrogen şi 10% heliu (plus urme de metan, apa, amoniac şi roci).

Aceste ingrediente sunt asemănătoare cu cele existente în nebuloasa din care s-a format Soarele şi sistemul solar.

 

În 1994, pentru prima oară în istorie o cometă s-a ciocnit cu Jupiter. Cometa Shoemaker-Levy 9, sfărâmată în 21 fragmente a intrat în atmosfera planetei între 16 iulie şi 21 iulie 1994.



Atmosfera

Jupiter este o planetă gazoasă, având o atmosferă în care se produc furtuni gigantice. Văzută de departe atmosfera acestei planete este străbătută de benzi întunecate. Aceste benzi de nori sunt compuse din amoniac.

Regiunile intunecate se numesc "benzi", iar cele mai albe "zone".

Sub păturile de nori se află un strat de apă, ce se poate vedea uneori, prin golurile din atmosferă.


Stuctura internă a lui Jupiter: Primul strat este din hidrogen
molecular, al doilea este hidrogen lichid. Urmeată un strat
de gheaţă formată din apă, metan şi amoniac.
În centru se află un miez solid. Foto: Calvin J. Hamilton

În atmosfera înaltă vânturile, ce bat dinspre est spre vest, ating viteze foarte mari (peste 600 km/h) şi produc adevărate furtuni. Uneori furtunile durează ani de zile, cea mai longevivă fiind Marea Pată Roşie, o futună descoperită acum 300 de ani.

Se crede că agitaţia din atmosfera lui Jupiter se produce de la energia internă a planetei, nu de la Soare (cum este pe Terra).

Pata roşie nu este singura, mai mereu apărând noi asemenea vârtejuri. Cea mai recentă este noua pată roşie, o furtună ce s-a format prin ciocnirea a trei furtuni mai mici.

Sub atmosferă lucrurile încep să se complice: presiunea şi temperatura cresc, comprimând hidrogenul, ce ajunge din gaz în lichid.

La o treime adâncime de nucleu, hidrogenul devine metalic şi începe să conducă electricitatea. În acest strat de hidrogen metalic, câmpul magnetic al lui Jupiter este generat de curenţii produşi de mişcarea rapidă a planetei în jurul axei proprii. Temperatura ajunge la 6000K şi presiunea la 1.000.000 bar.

În centrul planetei se află un nucleu solid (roci îngheţate) de dimensiunea Pământului.

 

Câmpul magnetic


Auroră pe Jupiter. O perdea de gaz ce emană lumină
înconjoară polul nordic al planetei. Aurorele
se produc când particule încărcate, ce vin de
la Soare, merg pe lângă liniile de câmp magnetic
şi intră în atmosferă. Acolo excită particulele de
gaz, ce încep să emită lumină.
Foto: NASA/ESA, John Clarke (University of Michigan)

Jupiter are un câmp magnetic mult mai puternic decât cel al Terrei (de 20.000 de ori mai intens). Se întinde pâna la 650 milioane km înspre Saturn (de fapt depăşeşte orbita lui Saturn) şi numai câteva milioane de km înspre Soare.

Sateliţii planetei se află chiar în magnetosferă, acest lucru explicând activitatea internă a satelitului Io.

Prezenta câmpului magnetic duce la apariţia centurilor de radiaţie, compuse din particule încărcate prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Şi Terra are asemenea centuri, numite centurile Van Allen. Nu este o veste bună pentru viitorii exploratori ai sistemului solar. La trecerea prin aceste centuri de radiaţii, de sute de ori mai intense decât cele de lângă Terra, astronauţii vor primi doze foarte mari de radiaţii.

Sonda spaţială Galileo a descoperit o centură de radiaţii, de 10 ori mai intensă decât centurile Van Allen, ce ajunge până la atmosfera planetei.

 

Orbita

Distanţa medie dintre Jupiter şi Soare este de 778 milioane km. Se poate apropia la 740 milioane şi se îndepărtează la 816 milioane km.

Jupiter face o rotaţie în jurul Soarelui odată la 11,8 ani (4330,6 zile). O dată la un an şi 35 de zile se produce opoziţia planetei, când Jupiter se vede cel mai bine. Următoarele opoziţii vor fi pe: 5 iunie 2007, 9 iulie 2008, 14 august 2009, 21 sept 2010.

Apropierile minime dintre Jupiter şi Terra se produc în preajma opoziţiilor.

Sateliți


Cei mai mari sateliţi ai lui Jupiter:
Io, Europa, Ganymede şi Callisto.

Jupiter este considerat un sistem planetar în miniatură şi din cauză că are foarte mulţi sateliţi naturali.

Cei mai mari sateliţi, vizibili cu usurinţă de pe Terra, se numesc sateliţii galileeni, fiind descoperiţi de Galileo Galilei în 1610.

Sunt patru la număr şi se numesc (în ordinea depărtării de planetă): Io, Europa, Ganymede şi Callisto. Orbitele lor sunt circulare şi nu sunt înclinate faţă de ecuatorul lui Jupiter. Se pare că aceşti sateliţi s-au format odată cu planeta.

Gravitaţia acestor sateliţi este atât de mică încât ei pierd materie. Materia, în principal praf meteoritic, scapă de gravitaţia lor şi formează un inel în jurul planetei.

Io este satelitul cel mai activ vulcanic. Suprafaţa lui este acoperită de sulf. Gravitaţia lui Jupiter produce maree asupra scoarţei satelitului, generând energie şi căldură ce provoacă activitatea vulcanică.

Europa este acoperit de o crustă de gheaţă sub care se află un ocean cu apă. Se crede că pe Europa se găsesc cantităţi duble de apă, faţă de Pământ.

Ganymede este cel mai mare satelit din sistemul, fiind mai mare decât Mercur, în diametru. Este singurul satelit ce are un camp magnetic.

Callisto are o suprafaţă foarte veche, cu cratere. Totuşi, numărul mic de cratere indică prezenţa activităţii interne a satelitului.

Ceilalţi sateliţi au orbite ce nu sunt rotunde şi înclinate, ceea ce arată că sunt asteroizi captaţi de gravitaţia lui Jupiter. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că multi sateliţi se rotesc în sens invers faţă de rotaţia planetei.

Multi din satelitii lui Jupiter au cam aceleaşi orbite, formând grupuri de sateliţi. S-au identificat câteva grupruri de sateliţi: grupul Himalia (5 sateliți, înclinare 43°, mișcare directă), grupul Ananke (11 sateliți, înclinare 150°, mișcare retrogradă ), grupul Carme (12 sateliți, înclinare 165 °, mișcare retrogradă ), grupul Pasiphae (11 sateliți, înclinare 152°, mișcare retrogradă)

Cei mai mari sateliti ai lui Jupiter

 

Nume Diametru [km]

masa [kg]

perioada orbitala [zile]
distanta medie de planeta [km]
Metis
40
9,5 1016
0,3
128.000
Adrastea
20
1,91 1016
0,3
129.000
Amalthea
196
7,17 1018
0,5
181.000
Thebe
100
7,77 1017
0,68
222.000
Io
3630
8,94 1022
1,77
422.000
Europa
3138
4,8 1022
3,55
671.000
Ganymede
5262
1,48 1020
7,16
1.070.000
Callisto
4800
1,08 1023
16,69
1.883.000
Leda
16
5,68 1015
240,9
1.1094.000
Himalia
186
9,56 1018
250,6
1.1480.000
Lysithea
36
7,77 1016
259,2
11.720.000
Elara
76
7,77 1016
259,6
11.737.000
Ananke
30
3,82 1016
610,5
21.200.000
Carme
40
9,56 1016
702,3
22.600.000
Pasiphae
50
1,91 1017
708,0
23.500.000
Sinope
36
7,77 1016
724,5
23.700.000



Inele



Inelele lui Jupiter. Imagine luată de sonda Galileo pe
9 noiembrie 1996. La momentul când a fost
făcută imaginea, sonda era în umbra lui Jupiter,
la 2,3 milioane de km depărtare de acesta.
Foto: University of Arizona/HiRise-LPL

Jupiter are şi un sistem de inele. Inelele au fost descoperite în 1972 de sonda Voyager 1. La scurt timp după descoperire, sonda Voyager 2 a luat imagini detaliate ale sistemului de inele.

Sistemul de inele are trei componente: inelul principal, de la 6440 km până la 128.940 km depărtare de planetă, compus din particule de praf de pe sateliţii Metis şi Adrastea.

Un inel sub formă de halou, de la 92.000 km până la 122.500 km depărtare de Jupiter. Inelul exterior, aproape transparent se întinde de la margine inelului principal până la 221.000 km depărtare de planetă, pănă la orbita satelitului Thebe.

Inelul exterior este compus din două inele mai mici.

O diagramă a inelelor lui Jupiter găsiţi aici.

Spre deosebire de inelele lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt compuse din particule fine de praf (nu mai mari de 10 microni), ce provin de la satelitii mai mari.

 

Sonde spațiale

Jupiter a fost vizitat de sonda Pioneer 10, în 1973, Pioneer 11 (în 1974), Voyager 1 (martie 1979), Voyager 2 (august 1979) şi Ulysses (în februarie 1992). Singura sondă ce a rămas pe orbită în jurul planete şi a studiat-o timp de opt ani, a fost Galileo.

Sonda Galileo a constat într-un orbiter şi o probă ce a fost trimisă în atmosfera lui Jupiter. Orbiterul a studiat şi sateliţii planetei.

În 2003, pentru a nu contamina cu bacterii de pe Terra vreunul din satelitii lui Jupiter (în special Europa), orbiterul a fost trimis în atmosfera lui Jupiter (în 2003) pentru a fi distrus.


Date interesante

  • 63 - acesta este numărul de sateliți ai lui Jupiter
  • 12 ani - atât dureză anul pe Jupiter
  • 1321 - numărul de planete Pământ care ar încăpea în Jupiter
  • 59 minute - atât a rezistat sonda Galileo în atmosfera lui Jupiter


Greutatea pe jupiter

Greutatea este o măsură a masei unui obiect și a accelerației gravitaționale a planetei pe care se află obiectul. Pe o planetă mai puțin masivă vei cântări mai puțin decât pe una masivă. Jupiter nu are suprafață solidă deci nu poți sta pe ea.

Calculeaza-ti greutatea pe Jupiter!
Pe Pământ am
Pe Jupiter ai avea