Fenomenul Tungus

30 iunie 1908. In acea zi de varã, pe cerul Siberiei centrale a apãrut deodatã un corp in formã de sferã de o strãlucire orbitoare, care se deplasa cu o vitezã fantasticã de la sud-est la nord-vest. Acest corp a fost vãzut de zeci de mii de locuitori din intreaga gubernie Ienisei. Peste tot pe unde trecea, pãmintul se cutremura, geamurile zãngãneau, tencuiala de pe pereti cãdea, zidurile se crãpau, iar in tinuturile mai depãrtate, unde bolidul nu se vedea, se auzea un zgomot puternic, care-i ingrozea pe toti. Muncitorii de la minele de aur pãrãsirã lucrul, iar animalele domestice au fost cuprinse de panicã. Bolidul avea o luminã care fãcea ca obiectele sã arunce o a doua umbrã. El a traversat cerul in 8 - 10 secunde.

La citeva minute dupã disparitia bolidului, la orizont s-a inãltat o flacãrã care a acoperit jumãtate din cer, urmatã de o detunãturã cumplitã. Explozia a fost atit de puternicã, incit un om aflat la Vanovara (la 60 de kilometri de centru) a fost aruncat citiva metri si si-a pierdut cunostinta. Puterea exploziei a depãsit de peste 2000 de ori energia bombei atomice de la Hirosima. Detunãtura, repetatã de patru ori, s-a resimtit pe o razã de 750 kilometri.

Valul de aer provocat de explozie, deplasindu-se cu viteza sunetului, a ajuns dupã o orã la Irkutsk, situat la 970 kilometri, dupã 4 ore si 41 minute el sufla la Potsdam (5000 kilometri), dupã 8 ore atinse Washingtonul, iar dupã 30 ore si 28 minute, fãcind ocolul Pãmintului, a fost inregistrat din nou la Potsdam. Seismografele au inregistrat cutremure in Europa, America si chiar Australia. In zona exploziei pãdurea a fost distrusã pe o suprafatã de 2200 kilometri patrati. In primele nopti dupã acest fenomen, pe o mare zonã din Asia si Europa cerul nu s-a mai intunecat, luminiscenta acestuia datorindu-se maselor gigantice de particule dispersate, aruncate de explozie spre straturile superioare ale atmosferei. Dupã citeva zile, si in America transparenta atmosferei s-a inrãutãtit brusc.

Bolidul a cãpãtat denumirea de Tungus, explozia producindu-se in bazinul riului Podkamenaia Tunguska.

Cu toatã proportia sa, catastrofa din Siberia centralã nu a atras totusi prea mult atentia autoritãtilor si a oamenilor de stiintã ai vremii.

Abia in anul 1921, geofizicianul rus L.A. Kulik, care, citind din intimplare o filã ruptã dintr-un calendar vechi despre misteriosul bolid, a pornit imediat intr-o expeditie in Siberia centralã. Aceastã expeditie, cit si cea care a urmat-o in anul 1924, sub conducerea geologului Obrucev, nu au avut decit un caracter preliminar, de stabilire a perimetrului locului catastrofei. In anul 1927 a fost organizatã o nouã expeditie sub conducerea lui Kulik. Pãtrunzind in zona devastatã, expeditia a inconjurat practic intreaga regiune epicentralã, brazii carbonizati fiind doboriti radial. Deci, in mijlocul zonei investigate, trebuie sã se gãseascã meteoritul.

Dupã eforturi iesite din comun, membrii expeditiei au pãtruns in centrul zonei respective. In apropierea centrului vãii, printre arborii sfirtecati, se afla o puzderie de gropi in formã de pilnii, cu diametre ce variau de la citiva metri la citiva zeci de metri. Pe fundul lor se afla mult noroi sau apã tulbure. Nu mai era nimic de fãcut. Expeditia a trebuit sã fie intreruptã din lipsã de alimente si epuizarea membrilor sãi.

A urmat, tot sub conducerea lui Kulik, incã o expeditie care, cu un efort si mai mare, a transportat in inima taigalei, lipsitã de drumuri, masini si utilaje care au fãcut posibile primele foraje de probã. Acestea au dat insã rezultate negative. Pretinsele cratere nu aveau nimic comun cu meteoritul. Au fost folosite atunci deflectoetre magnetice, pentru depistarea acumulãrilor de fier, dar nici aceste aparate nu au indicat nimic. Concluzia a fost cã meteoritul, pur si simplu, s-a dezintegrat in aer.

In vara anului 1961, o nouã expeditie organizatã de Academia de Stiinte a Rusiei (pe atunci U.R.S.S.) a confirmat rezultatele expeditiilor anterioare. Misterul Tungus nu a fost dezlegat nici pinã in prezent.

Cum putea un corp meteoritic masiv, cu o masã de mai multe mii de tone, sã se evapore total in cele citeva zeci de secunde cit a durat zborul sãu prin atmosferã? In anul 1930 geofizicianul american Whipple si astronomul rus Astapovici (care a estimat masa corpului la 2200 tone) au avansat ipoteza cã bolidul respectiv a fost de fapt o cometã. Aceeasi idee a fost reluatã in anul 1961 si de astronomii rusi Fesenkov si Krinov. Ideea cometarã explicã bine absenta craterului meteoritic si luminiscenta cerului nocturn.

Evident, nici speculatiile nu au intirziat sã aparã. Astfel, unii autori de stiintã popularizatã, infierbintati de acest fenonem cosmic neobisnuit, au "calculat" cã respectivul corp cobora frinind, frinare care nu se potrivea cu legile de miscare naturalã in atmosferã a unui astfel de corp ceresc. deci corpul respectiv ar fi fost o navã interplanetarã care, avind dificultãti la aterizare, ar fi explodat. Dar aceastã ipotezã, pe lingã alte aspecte neverosimile, nu explicã nici aparitia luminiscentei nocturne. S-a avansat si ipoteza bulgãrului de antimaterie. Ipotezã de asemenea inconsistentã, un bloc de antimaterie neputind parcurge in spatiul cosmic un drum atit de lung fãrã sã se evapore treptat prin anihilare. Ulterior, dupã aparitia in astrofizicã a notiunii de "gaurã neagrã" fenomenul Tungus a fost prezentat drept pãtrunderea pe Terra a unei astfel de gãuri negre.

Nici aceastã ipotezã nu poate fi valabilã, impactul Pãmintului cu un astfel de corp avind drept rezultat - tinind cont de raportul de densitãti - o veritabilã gaurã la suprafata solului, care in cazul de fatã nu s-a produs. Astronomul rus F. Zighel aratã cã, dupã toate probabilitãtile, explozia corpului Tungus s-a produs prin degajarea unei imense energii interne, poate chiar nucleare. In sfirsit, o altã ipotezã (Levin si altii) considerã bolidul un bulgãre de zãpadã de circa 300 metri si o densitate de o sutime de gram pe centimetru cub. Evaporindu-se instantaneu, el a produs acea puternicã undã de soc care a dãrimat pãdurea radial, energia degajatã de explozie fiind de 10 la puterea 23 ergi (comparabilã cu cea degajatã la cutremurul vrincean din 4 martie 1977). Dar evaporarea nu degajã asemenea energii imense.

Datele existente asupra traiectoriei meteoritului Tungus, conduc la presupunerea cã el avea o miscare inversã in sistemul solar. Aceastã particularitate este proprie numai cometelor, nu si meteoritilor care cad de obicei pe Pãmint. Ipoteza cometarã este deci cea care pinã la urmã explicã cel mai bine neobisnuitul fenomen.

Recent, a fost datã publicitãtii o nouã interpretare a fenomenului. Vladimir Epifanov, de la Institutul de Cercetãri Geologice si Geofizice din Novosibirsk (Rusia) a lansat ipoteza cã forta distructivã, echivalentã cu cea rezultatã prin detonarea unei bombe atomice de 50 de megatone, nu a provenit de la corpul ceresc, ci din subsolul zonei de impact. In aceastã parte a Siberiei existã mai multe pungi de gaze si de petrol, sub un strat de rocã bazalticã, la o adincime de aproximativ 200 de metri. Epifanov sustine cã explozia unei pungi de gaze fierbinti ar explica absenta craterului de impact, a urmelor de meteorit din zonã, precum si virfurile carbonizate ale arborilor, chiar la mare distantã de centru. Nici aceastã ipotezã insã, nu poate explica multumitor luminiscenta indelungatã a cerului nocturn in intreaga emisferã nordicã a Pãmintului.

dr. Harald Alexandrescu