Marea Compoziție

Cum ne-am mai putea indoi astãzi de fascinantele descoperiri ale stiintei, care au pus bazele cosmologiei moderne? Cosmologie care a putut fi formulatã odatã cu aparitia astronomiei extragalactice, la nasterea sa contribuind geniul unui fizician si tenacitatea unui astronom. In anul 1917 Albert Einstein a ajuns la momentul decisiv al drumului parcurs de el in noua fundamentare a fizicii, iar in anul 1923, Edwin Powell Hubble, dispunind de cel mai mare telescop construit la acea datã, a identificat pe o serie de fotografii ale spiralei din Andromeda imaginea unei stele variabile, identicã cu stelele Galaxiei noastre, dovedind astfel cã „nebuloasa” din Andromeda este tot o galaxie. Deci Universul nostru este universul galaxiilor, nu doar cel al stelelor din propria noastrã galaxie, cum se stia incã din secolul XVIII, cind Herschel a pus bazele astronomiei stelare.

Suntem, in prezent, martorii unor tulburãtoare scenarii ce prezintã cu rigoare matematicã noile modele de Univers. Disputa ce a zguduit cu numai citeva decenii in urmã lumea stiintificã cu privire la momentul „big-bang”-ului, apartine deja istoriei. Si totusi, aceste scenarii, care explicã totul, sau aproape totul, pinã la secunda 10 la puterea minus 43 a scãrii de timp de la „momentul zero”, nu au putut pãtrunde in intimitatea a ceea ce a existat inainte de acel moment, sau in imediata sa vecinãtate. Iar in egalã mãsurã, nu se stie nici care va fi soarta viitoare a Universului reprezentat de noi.

Sunt intrebãri care nu si-au gãsit incã rãspuns in actualul stadiu de reprezentare a Universului, in eforturile de a descifra modul cum actioneazã legile naturii la nivelul acestei ample structuri. Sunt intrebãri la care, de-a lungul timpului, pe diferite trepte ale cunoasterii, s-au cãutat permanent rãspunsuri, deoarece omenirea, de cind a inceput sã gindeascã, a fost preocupatã de reprezentarea lumii in care trãieste.

Am in fatã exemplarul de datã „recentã” (editat in limba latinã in anul 1528) al primei lucrãri de cosmologie ce a sintetizat toate cunostintele despre Univers acumulate secole de-a rindul, pinã la data realizãrii ei. [Afirmatia „am in fatã exemplarul” a fost fãcutã la propriu, nu la figurat, cãci, dupã multe peripetii, un exmplar original al respectivei cãrti, a „poposit” in biblioteca Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, implicit deci, pe masa mea. Cartea a apartinut la un moment dat lui Dimitrie Onciu, care a procurat-o nu se mai stie de unde, apoi prin anii 1950 a fost expusã intr-un Anticariat din Bucuresti, fiind atunci evaluatã la suma de... 800 de lei. Probabil, vreo persoanã inimoasã a achizitionat-o si apoi a donat-o Observatorului Astronomic. - n.a.]. Acest sistem a fost creat in secolul II d.Ch. de cãtre astronomul alexandrin Claudiu Ptolemeu, fiind expus in opera sa Marea Compozitie. Este lucrarea care, prin conceperea unui sistem al lumii sub forma unui model matematic, a constituit un moment de referintã in istoria cosmologiei, chiar dacã ea nu reflecta alcãtuirea realã a Universului. Titlul cãrtii, Megale Syntaxis, a suferit modificãri cu ocazia traducerii in alte limbi, ea numindu-se in arabã Al Magest, in latinã Almagestum, fiind cunoscutã ulterior sub numele de Almagesta, desi arabii nu au ezitat sã o numeascã Al Megistos (Cea Mai Mare Compozitie).

"Marea Compozitie" reprezintã o sumã ce cunostinte ce a instituit, pentru prima datã, o ordine in astronomie. Ea a generalizat toate realizãrile astronomiei greco-elenistice si, in primul rind, realizãrile scolii alexandrine, incluzind rationamentele geometrice ale lui Apolloniu si ale altor geometri, precum si descoperirile lui Hiparch. Sistemul lumii realizat de Ptolemeu constituie o schemã matematicã care explicã foarte bine neregularitãtile cunoscute (la acea datã) in miscãrile Soarelui, Lunii si ale planetelor. Din acest motiv el a influentat decisiv, timp de peste un mileniu, conceptiile despre alcãtuirea Universului, constituind baza gindirii filosofice a scolasticii medievale. Dar in acest sistem, Ptolemeu nu a renuntat la conceptiile fizice formulate pinã la el si, in mod special, la conceptia lui Aristotel asupra pozitiei centrale si a imobilitãtii Pãmintului in Univers. Astfel, Ptolemeu si-a insusit conceptia geocentricã asupra lumii, multi contemporani de ai nostri criticindu-l cu severitate pentru aceastã concluzie a sa si imputindu-i stagnarea, timp de 13 secole, a conceptiilor juste despre reprezentarea Universului. In plus, lucrarea a fost consideratã de unii autori "mai mult o lucrare de compilatie, decit o lucrare originalã, un depozit al observatiilor vechi, continind ideile lui Hiparch la care le adaugã si pe ale sale", in ciuda faptului cã el a dezvoltat teoria Lunii si a planetelor si a determinat paralaxa lunarã folosind observatii precise ale epocii sale, aplicind un aparat matematic corespunzãtor.

Cu toate limitele sale, explicabile istoric pentru perioada cind a fost creat, sistemul lui Ptolemeu nu trebuie privit altfel, decit ca o importantã etapã in modelarea lumii, realizind acea ordine, necesarã dezvoltãrilor ulterioare, tot astfel cum vor trebui sã priveascã si generatiiloe viitoare actualele modele de Univers cu inerentele (si nesesizabilele in prezent) lor limite.

Sã jalonãm, in cele ce urmeazã, acele momente reprezentative, treptele care au marcat drumul sinuos ce a condus la fundamentarea Marii Compozitii.

La inceput a fost conceptia creãrii lumii din haosul primitiv inform, din forme preexistente sau din apã. Aceasta se petrecea in epoca preistoricã, in conditiile orinduirii primitive. Mai tirziu, dupã constituirea primelor state, intregul cer instelar, dar in special anumite corpuri ceresti au inceput sã capete o importantã deosebitã, atit in viata practicã, cit si in structurarea conceptiilor despre lume si despre geneza acesteia.

Legãtura dintre fenomenele ceresti si schimbãrile ce se petrec pe Pãmint (succesiunea zilelor si a noptilor, a anotimpurilor, a eclipselor de Soare si de Lunã), neexplicabile in acea perioadã, a condus la a atribui aceastã legãturã fortelor divine. Ideea constituirii lumii “din nimic" a cãpãtat contur mult mai tiriu, in religiile mozaicã si crestinã.

In Egipt, Babilon, China, India, dezvoltarea societãtii a impus astronomiei, mãcar formal, o mai bunã cunoastere a cerului si a fenomenelor ceresti. O primã cerintã a determinãrii duratei exacte a anului drept bazã a calendarului a necesitat un mare volum de observatii astronomice. Au fost puse astfel in evidentã miscarea anualã aparentã a Soarelui pe cercul sferei ceresti (numit eclipticã), incadrat de cele 12 constelatii zodiacale, ciclul lui Saros, respectiv perioada de 18 ani si 11 zile in care se repetã, in aceeasi succesiune, eclipsele de Soare si de Lunã, miscãrile dezordonate ale celor 5 „stele rãtãcitoare” – planetele Mercur, Venus, Marte, Jupiter si Saturn care, impreunã cu Luna, se deplasau tot in regiunea zodiacului. Neexplicarea acestor miscãri, deci nici posibilitatea anticipãrii pozitiilor lor in timp, a condus la credinta intr-o influentã magicã a acestor astri „rãtãcitori” asupra evenimentelor terestre, asupra soartei popoarelor, a fiecãrui om in parte. Astfel, incã din cea mai veche antichitate, a luat nastere astrologia, care incerca sã rezolve „problema” modului concret prin care pozitiile planetelor influenteazã direct soarta oamenilor. Desi sub aspect conceptual astrologia a imprimat un regres in evolutia cunoasterii Universului, sub aspectul efectuãrii observatiilor astronomice ea a fost un catalizator, stimulindu-le.

Egiptul antic si Babilonul au incetat sã mai fie state independente in a doua jumãtate a secolului VI i.Ch., fiind incorporate in noul stat persan. Aceastã transformare nu a afectat insã dezvoltarea astronomiei. Astfel, astronomii babilonieni au inceput sã fie preocupati de legitãtile miscãrilor planetare, efectuind un mare numãr de observatii astronomice. Aceste preocupãri au devenit posibile si datoritã dezvoltãrii matematicii incã din epoca sumerianã. Numai cã ei au rãmas, in empirismul lor, doar la stadiul constatãrii periodicitãtii fenomenelor, lãsind cauzalitatea pe seama zeilor.

Dar marile realizãri ale antichitãtii apartin stiintei Greciei antice. Aparitia astronomiei in Grecia si dezvoltarea sa ulterioarã s-au infãptuit pe baza cunostintelor geometrice importate din Egipt, unde aceste cunostinte erau foarte dezvoltate. Astfel, in fundamentarea conceptiilor cosmologice si in modelarea matematicã a legitãtilor geometrice ce reprezentau miscãrile corpurilor ceresti, stiinta Greciei a intrecut stiinta altor tãri. In primul rind, asocierea studiului astrilor cu matematica, ceea ce a perfectionat faza deductivã, obtinindu-se sisteme fizice generalizate. Spre deosebire de babilonieni, grecii au promovat studiul teoretic al naturii, incercind sã explice miscãrile observate ale corpurilor ceresti prin aplicarea unor principii generale si elaborarea de sisteme din ce in ce mai perfectionate. In acelasi timp insã, in conceptiile invãtatilor greci se intãreau tot mai mult ideile despre pozitia centralã a Pãmintului in Univers. Astfel, ei au incercat sã explice legitãtile miscãrilor aparente ale Soarelui, Lunii si ale planetelor, interpretindu-le ca miscãri reale in jurul Pãmintului imobil. Toate acestea au influentat decisiv conceptiile ulterioare despre Univers, explicind in bunã mãsurã punctul de vedere adoptat de Ptolemeu in Marea Compozitie.

Ideea sfericitãtii Pãmintului a fost dezvoltatã pentru prima datã de scoala filosoficã intemeiatã de Pitagora (580 - 500 i.Ch.). Scoala pitagoreicã a dezvoltat mult matematica si, in special, geometria. Pitagora insusi a fost geometru, astronom si muzician. El absolutizeazã insã notiunile matematice, rupindu-le de realitatea materialã, sustinind teza "armoniei numerelor" care ar exista in naturã. De aici a tras concluzia perfectiunii in astronomie: miscarea circularã si uniformã este miscarea perfectã, deci corpurile ceresti descriu numai miscãri circulare. Sfera fiind forma perfectã, Pãmintul si Soarele sunt sferice. Astrii, in miscarea lor, produc sunete a cãror totalitate constituie «Simfonia Cerului», pe care insã nu o auzim, intrucit ea este continuu in urechile noastre. Deci numai prin astfel de considerente, iar nu prin deductii bazate pe observatii, Pitagora ajunge la concluzia sfericitãtii Pãmintului.

Primul model matematic cosmologic, ce reprezenta Universul, a fost elaborat un secol mai tirziu de cãtre Eudoxus din Knidos (408 - 355 i.Ch.). Postulind, la rindul lui, ideea sfericitãtii Pãmintului, dar si a locului sãu central in Univers, precum si a miscãrilor uniforme si circulare ale corpurilor ceresti, Eudoxus concepe teoria sferelor homocentrice. Astfel, prin combinatii de mai multe sfere fictive pentru Soare, Lunã si fiecare planetã, avind toate centrul comun cu cel al Pãmintului, iar axele diferite, el a incercat sã explice traiectoriile complicate ale acestor corpuri ceresti. In cazul Soarelui a considerat o combinatie de 3 sfere (una care produce miscarea diurnã, cea de a doua, miscarea anualã, iar cea de a treia, micile miscãri ce conditioneazã variatiile vitezei in miscarea anualã a Soarelui), in cazul Lunii, tot 3 sfere, iar in cazul planetelor (care se miscã cu viteze diferite, uneori in sens direct, alteori in sens retrograd, traiectoria prezentind bucle, ori puncte de "statie"), cite 4 sfere. In sfirsit, o ultimã sferã ar fi cea a stelelor fixe, aflate toate la aceeasi distantã, sferã ce inchidea astfel Universul. Deci, Universul lui Eudoxus era alcãtuit din 27 de sfere. Ulterior, Kalippos completeazã acest sistem, considerind 34 de sfere.

Incontestabil insã, influenta covirsitoare in sustinerea doctrinei geocentrice adoptate de cãtre Ptolemeu, regãsindu-se atit la inaintasii sãi, cit si la Ptolemeu insusi, a fost determinatã de cel care a fost apreciat de multi drept "cel mai mare ginditor al antichitãtii": Aristotel (384 - 322 i.Ch.). Elev al lui Platon, Aristotel a avut o conceptie filosoficã complexã, in ea reflectindu-se toate realizãrile pozitive ale stiintei grecesti din toate domeniile. Practic el a sistematizat cunostintele acumulate pinã la el despre cer si Pãmint, despre legile miscãrii corpurilor, despre alte domenii ale stiintelor naturii. A creat un sistem filosofic unitar, care a rãmas nezdruncinat timp de multe secole. In acest sistem, Aristotel pleca de la principii progresiste, afirmind realitatea incontestabilã a lumii si posibilitatea deplinã a cunoasterii acesteia. Filosofia lui Aristotel a generalizat tot ce se obtinuse pinã la el pe calea observatiei si a experientei.

El a fost primul care a analizat, pe baza observatiilor, problema formei Pãmintului si a celorlalte corpuri ceresti, considerindu-le sferice din observarea umbrei circulare pe care o proiecteazã Pãmintul pe discul lunar in timpul eclipselor.

In acelasi timp Aristotel considera cã Pãmintul este, incontestabil, imobil in centrul Universului. Un Univers finit, toate corpurile aflate in interiorul acestuia trebuind sã graviteze cãtre Pãmint, privit drept corp central. In favoarea afirmatiei despre imobilitatea Pãmintului si despre pozitia sa centralã in Univers, Aristotel fãcea consideratii care - la gradul de precizie observationalã si legat de posibilitãtile de cunoastere din acele timpuri - arãtau a fi perfect logice: dacã Pãmintul s-ar deplasa in spatiu, atunci un observator care s-ar misca impreunã cu Pãmintul ar trebui sã observe o schimbare in pozitia stelelor pe sfera cereascã (este vorba de fenomenul de paralaxã stelarã, pus in evidentã observational abia in secolul XIX). Acest argument a fost, timp de aproape 2000 de ani, argumentul cel mai serios in privinta imobilitãtii Pãmintului, dupã cum miscarea aparentã a stelelor a constituit argumentul hotãritor in favoarea pozitiei centrale a Pãmintului in Univers. Pe baza acestor argumente, Aristotel adoptã teoria sferelor homocentrice, considerindu-le pe acestea sfere materiale solide alcãtuite din cristal si ridicã numãrul lor la 56, prin adãugarea la sistemul lui Kalippos a unui numãr de "sfere reactive".

In a doua jumãtate a secolului IV i.Ch., mai exact dupã bãtãlia de la Cheroneea (anul 338 i.Ch.), a inceput epoca elenismului. Acest fapt a devenit posibil prin crearea de cãtre Alexandru Macedon a unui imens imperiu, in care influenta culturii grecesti era predominantã. Atena inceteazã a fi cel mai important centru al culturii antice, acest rol revenindu-i noului oras Alexandria, capitala Egiptului elenistic. Dezvoltarea culturii elenistice in Alexandria fost rodul activitãtii creatoare a unor mari invãtati precum Aristarh, Apolloniu, Eratostene, Hiparch, Ptolemeu. Scoala alexandrinã si-a pãstrat faima si dupã secolul I i.Ch., cind Egiptul a devenit provincie romanã. Dar, dupã Ptolemeu, ea inceteazã sã mai aibã strãlucirea secolelor anterioare si se stinge definitiv in anul 640, cind celebra bibliotecã din Alexandria (ce totaliza incã pe vremea lui Iulius Cezar 900.000 de suluri stiintifice) piere in incendiul ordonat de califul Omar.

Printre primii astronomi ce au marcat inceputurile scolii alexandrine se numãrã Aristarh din Samos (310 - 230 i.Ch.), fondatorul ideii cã Pãmintul se miscã in jurul Soarelui, idee redescoperitã de Copernic 18 secole mai tirziu. Nu ne sunt cunoscute criteriile care l-au condus pe Aristarh la ideea conceperii primului model heliocentric. Este posibil ca ea sã fi apãrut ca rezultat al calculului ce l-a fãcut pentru determinarea distantei Pãmint-Soare, exprimatã in unitãti de mãsurã egale cu distanta Pãmint-Lunã. Concluzia acestor calcule a fost cã Pãmintul este cu mult mai mic decit Soarele, care, firesc, trebuie sã se afle in centrul Universului. De asemenea el considera cã distantele pinã la stele sunt extrem de mari in comparatie cu distanta Pãmint-Soare, concluzie care a ajuns pinã la noi datoritã mentionãrii sale in binecunoscuta lucrare a lui Arhimede (287 - 212 i.Ch.), ”Numãrarea firelor de nisip” (Psammutus) ce a constituit prima incercare din istoria stiintei de a reprezenta dimensiunile Universului in mãrimi numerice, chiar dacã ele erau conventionale.

A urmat apoi prima determinare stiintificã a dimensiunilor Pãmintului. Ea apartine lui Eratostene (275 - 195 i.Ch.), care a mãsurat lungimea arcului terestru dintre douã localitãti situate pe acelasi meridian, precum si unghiul dintre verticalele celor douã localitãti. Afectatã evident de inerentele erori de mãsurare, aceastã determinare a condus totusi la valori extrem de apropiate de cele reale (250.000 stadii, lungimea stadiei egiptene fiind de 155 - 180 metri). Nu aceastã determinare a fost folositã insã de Ptolemeu in Marea Compozitie, ci una ulterioarã, apartinind lui Posidoniu (134 - 50 i.Ch.) care a considerat arcul Rhodos-Alexandria si unghiul inãltimilor meridiane deasupra orizontului ale stelei Canopus, obtinind valori apropiate de cele date de Eratostene.

Teoria heliocentricã a lui Aristarh, cu toatã veridicitatea ei, nu numai cã nu a convins, dar autorul ei a fost acuzat direct impietatede a fi pus in miscare "inima" Universului. In acelasi timp, in forma in care a fost conceputã, ea nu reusea intru totul "salvarea fenomenelor" (expresie folositã in antichitate pentru schemele matematice care, explicind miscãrile aparente ale corpurilor ceresti, dãdeau o imagine conformã cu aparenta sferei ceresti).

Primul model mai apropiat de aparenta sferei ceresti a fost elaboral de Aplloniu din Perga (secolele III -II i.Ch.) care introduce notiunea de cerc excentric, centrul eclipticii fiind "excentric" fatã de Pãmint, ca si centrele cercurilor pe care se miscã planetele.

Astronomia de observatie a ajuns in Alexandria la cea mai mare inflorire in secolul II i.Ch., datoritã lucrãrilor lui Hiparch (190 - 125 i.Ch.), remarcabil astronom al antichitãtii. El a introdus notiunea de "mãrime stelarã" (termenul numit azi "magnitudine"), chiar dacã in conceptia sa aceastã notiune cãpãta un sens fizic, din admiterea ipotezei existentei sferei stelelor fixe. A construit o serie de instrumente care i-au permis determinãri efectuate cu o eroare de numai citeva minute de arc si a conceput un sistem geocentric imbunãtãtit, combinind excentricele cu epiciclurile din conceptia aristotelicã. Totodatã, fapt deosebit de important, ce stabileste o ordine pe sfera stelelor "fixe", Hiparch realizeazã Catalogul Stelar pentru epoca anului 129 i.Ch., catalog ce continea coordonatele ecliptice si "mãrimile" a 850 de stele vizibile cu ochiul liber.

Lucrãrile lui Hiparch nu ne-au parvenit. In schimb, multe din rezultatele sale se regãsesc (doar compilate, dupã anumite opinii) in lucrarea lui Ptolemeu Marea Compozitie, fapt ce i-a determinat pe unii contemporani [ai zilelor noastre - n.a.] sã afirme cã in aceastã lucrare nu ar exista nici o contributie personalã a autorului, el preluind fãrã nici o prelucrare intreaga operã a lui Hipparch.

Este adevãrat cã lucrarea Marea Compozitie preia concluziile obtinute anterior si, in primul rind concluziile lui Hiparch, dar toate lucrãrile anterioare, toate rezultatele la care au ajuns ginditorii acelor timpuri nu au fãcut decit sã prefateze crearea, in secolul I al erei noastre, de cãtre Claudiu Ptolemeu, a celei mai complexe opere a antichitãtii, una dintre importantele realizãri din intreaga istorie a cosmologiei.

De la Hiparch la Ptolemeu au trecut douã secole. Scoala din Alexandria a ajuns la apogeu. Intre timp se acumulase un material suficient de observatii care sã acopere perioade lungi de timp si sã permitã elaborarea unei teorii in mãsurã sã descrie cu suficientã precizie neregularitãtile observate in miscãrile Soarelui, Lunii si ale planetelor. Si astfel a apãrut Marea Compozitie, “Sistemul Lumii”, elaborat de Claudiu Ptolemeu (90 - 168 d.Ch.), sistem care explica toate aceste neregularitãti. In modelul sãu, Ptolemeu a acceptat fãrã rezerve concluzia lui Aristotel privitoare la forma sfericã a Pãmintului, adoptind pentru lungimea circomferintei acestuia valoarea de 180.000 stadii obtinutã de Posidoniu. In acelasi timp insã, el nu a renuntat la considerentele fizice ale timpului sãu, "asezindu-l" pe acesta in centrul Universului.

Admitind astfel cã imobilitatea aparentã a Pãmintului este realã, Ptolemeu a dezvoltat modelul geocentric conceput de Hiparch, elaborind o teorie matematicã ce explica toate miscãrile corpurilor ceresti cu ajutorul combinãrilor de miscãri circulare si uniforme. In acest model planetele se miscã pe epicicle, ale cãror centre se deplaseazã pe circumferinta excentricilor (deferente, ale cãror centre nu coincid cu centrul Pãmintului); de asemenea, planele epiciclurilor sunt diferite de planele excentricilor, iar liniile apsizilor (liniile apogeu-perigeu) sunt fixe, dar au directii diferite pentru fiecare planetã. Aceastã schemã reuseste sã explice, cu ajutorul defentelor excentrice, vitezele variabile ale planetelor de-a lungul perioadelor siderale, iar cu ajutorul epiciclurilor, existenta "statiilor" si a miscãrilor retrograde, ce au perioade egale cu perioadele sinodice. Intregul sistem este alcãtuit dintr-un ansamblu de 41 de cercuri.

Ptolemeu a preluat integral de la Hiparch teoria miscãrii Soarelui si a dezvoltat teoria miscãrilor Lunii; totodatã, a explicat fenomenul de precesie, a corectat valoarea paralaxei lunare si a pus in evidentã deplasarea polului. Un loc important in lucrarea sa il ocupã Catalogul Stelar, ce contine coordonatele a 1022 stele, calculate la epoca anului 138.

Toate aceste rezultateau fost sintetizate de cãtre Ptolemeu in opera sa, pe care nu intimplãtor a intitulat-o Marea Compozitie, structuratã in 13 capitole ("Cãrti").

Desi nu reflectã alcãtuirea realã a Universului material, sistemul geocentric al lui Ptolemeu constituie o schemã matematicã, intrinsec logicã si in aparentã definitivã, ce explicã multumitor (pentru acea epocã) miscãrile aparente ale corpurilor ceresti, oferind totodatã posibilitatea prezicerii lor in viitor.

Totodatã Ptolemeu are meritul de a fi dezvoltat geografia matematicã, calculind pentru prima datã coordonatele geografice ale unor localitãti (longitudinea si latitudinea) raportate la ecuatorul terestru. A inventat si o serie de instrumente astronomice: armila solstitialã, rigletele paralactice, dioptrele - necesare astronomiei de pozitie.

Ne punem insã si noi, firesc, intrebarea, de ce totusi Ptolemeu, matematician si astronom strãlucit al epocii sale, s-a multumit sã creeze doar o schemã matematicã conventionalã, ale cãror limite este putin probabil sã nu le fi remarcat. Sã nu-si fi insusit ideea relativitãtii miscãrii? Oricum, aceastã idee era cunoscutã de ginditorii antichitãtii: "Noi iesim din port, iar pãminturile si satele se indepãrteazã de noi", afirma poetul roman Vergiliu (secolul I i.Ch.), citat ulterior de Copernic. Aceastã idee a stat la baza modelului heliocentric conceput de Aristarh, care afirma cã Pãmintul se miscã in jurul Soarelui, in timp ce perceptia nemijlocitã arãta miscarea Soarelui in jurul Pãmintului. Si totusi Ptolemeu admitea, referitor la complicatia miscãrilor aparente ale corpurilor ceresti, cã aceste complicatii ar putea fi mai lesne explicate prin miscarea Pãmintului insusi.

Cu toate acestea, Ptolemeu si-a fundamentat teoria considerind Pãmintul imobil in centrul sistemului sãu, respectind astfel sistemul canonic al lui Aristotel. Referitor la aceastã postulare, istoricul astronomiei Willy Ley considera in ampla sa lucrare Observatorii cerului (Editura Tineretului, 1968) cã "in calitate de ginditor asupra fenomenelor astronomice, (Ptolemeu) a fost cel mai reactionar astronom cu putintã".

Mai putin incriminantã este constatarea cã Ptolemeu nu a putut depãsi cadrul conceptiilor fizice ale timpului sãu.

Chiar si cu aceste limite, insã, sistemul lumii al lui Ptolemeu reprezintã momentul culminant al astronomiei antice.

Vor trebui sã treacã 13 secole pinã cind marele cavaler al Renasterii, Nicolas Copernic, va fundamenta un nou sistem al lumii.

[Apãrul in REALITATEA LITERARÃ SI ARTISTICÃ ILUSTRATÃ - Almanah enciclopedic 1990-1991 al revistei "Contemporanul", redactor sef - Mircea Herivan, responsabil de numãr - Alexandru Mironov / Bucuresti, 1990.

Autorul multumeste cu acest prilej prietenei sale apropiate de atunci si de acum, domnisoara Andreea Cretu, pentru ajutorul acordat la realizarea graficii figurilor si desenelor ce au insotit respectiva aparitie].

dr. Harald Alexandrescu