Astronomia și lumea creștină

Astronomia este una dintre cele mai vechi indelatniciri ale omului, al cãrei moment de inceput se pierde in negura genezei civilizatiei insãsi. Lumea instelatã, legile deplasãrii astrilor, influentele Soarelui si Lunii asupra vietii cotidiene, fenomenele mai putin obisnuite, precum eclipsele, aparitia cometelor sau a ploilor de meteoriti, toate acestea si-au pus decisiv pecetea pe momentele deosebite ale cronologiei istorice a dezvoltãrii umanitãtii.

Acesta este si motivul pentru care istoria, intr-o formã sau alta, apeleazã la astronomie pentru localizarea in timp a evenimentelor ajunse pinã la noi prin relatãri ce nu respectã regula strictã a cronologiei, dar care oferã unele repere astronomice.

Nici lumea noastrã crestinã, nici contemporanii nostrii, nu sunt exceptati de la aceste analize. Lumea crestinã existã de douã mii de ani, ea incepind odatã cu venirea pe lume a Mintuitorului Iisus Hristos, atunci incepind si numerotarea anilor erei crestine. Si tot de acele timpuri sunt legate si cele mai mari sãrbãtori ale crestinãtãtii, Pastele, ziua invierii Mintuitorului, si Crãciunul, ziua nasterii sale.

Putinã istorie

Actuala erã crestinã ("era noastrã - e.n.") are o importantã cu totul deosebitã in viata noastrã civilã, fiind astãzi recunoscutã aproape in toatã lumea. In primele secole ale crestinismului, multitudinea sistemelor de socotire a timpului existente in acea perioadã, producea mari inconveniente punindu-se, aproape cu stringentã, necesitatea stabilirii unui sistem unic, convenabil majoritãtii popoarelor existente in acea vreme.

In anul 525 e.n. (anul 241, era lui Diocletian) cãlugãrul roman Dionysius Exiguus (Dionisie cel Mic), cunoscut si sub numele de Dionisie Scitul (460 - 556), care trãia la Roma si era originar din Scitia Minor (Dobrogea noastrã), calculeazã pascalia (tabele speciale pentru determinarea cu mai multi ani inainte a zilei cind se va prãznui Pastele). La alcãtuirea acestor tabele, el s-a bazat atit pe ciclul lunar al lui Meton, conform cãruia, la fiecare 19 ani, fazele Lunii se repetã in aceleasi zile ale lunii, cit si pe ciclul solar, conform cãruia la fiecare 28 de ani ziua lunii cade in aceeasi zi a sãptãminii. Deci, la fiecare 19 x 28 = 532 ani, uneia si aceleiasi zile a lunii ii va corespunde una si aceeasi zi a sãptãminii si, de asemenea, una si aceeasi fazã a Lunii. Acest interval a cãpãtat numele de pascalie perpetuã.

In acelasi timp Dionisie a elaborat si o altã erã, era crestinã, instituitã de la nasterea Mintuitorului Iisus Hristos, "ab incarnatione Domini nostri Jesu Christi", nelimitindu-se astfel numai la condamnarea cu vehementã a folosirii de cãtre crestini pinã la acea datã a erei lui Diocletian (Era Martirilor), care era unul din cei mai inversunati prigonitori ai crestinismului.

Bazat pe realitatea istoricã furnizatã de documentele vremii (existenta Evangheliilor), Dionisie a stabilit cã Iisus a fost rãstignit la virsta de 30 de ani si a inviat in ziua de blagovestenie (Buna vestire), care este la 25 martie, aceasta fiind, in anul respectiv, si prima zi de Paste. Cãutind cu tabelele sale anul cel mai apropiat de timpul sãu in care 25 martie coincide cu Duminica Pascalã, Dionisie a obtinut anul 279 al Erei Diocletian (care corespunde anului 563 e.n.), adicã 38 de ani mai tirziu. Scãzind din acest rezultat cifra 532, explicatã mai sus (pascalia perpetuã), precum si virsa lui Iisus in anul rãstignirii, Dionisie a stabilit anul nasterii Mintuitorului, pe care l-a numit "anul 1 al Erei Crestine", aspect necercetat pinã la acea datã.

Reactii

Cronologia propusã de Dionisie nu a fost admisã dintr-o datã. Prima mentiune oficialã despre nasterea Mintuitorului a apãrut in documentele bisericesti abia peste douã secole dupã Dionisie, prin anul 742 e.n. Aceastã nouã erã s-a rãspindit lent. Initial a fost folositã de unii cronicari din Italia in a doua jumãtate a sec. VI, apoi in sec. VII a fost folositã la datarea unor documente din Anglia si in cancelariile din Franta. In anul 800 regele francilor, Carol cel Mare, impune adoptarea erei crestine In Europa Occidentalã, iar in Roma papalã reforma s-a realizat in secolul X (cind se instituie si termenul de "milesim", pentru anii erei noastre). Totusi, in documentele papale noua cronologie a intrat in vigoare abia la mijlocul secolului XV. In evul mediu, rominii au folosit atit era bizantinã (al cãrei inceput era in anul 5508 i.Ch. si in care anul se numea "vãleat"), cit si, de la sfirsitul secolului XVI, era crestinã (care s-a impus apoi definitiv la inceputul secolului XVIII). Tot in secolul XVIII oamenii de stiintã englezi au adoptat terminologia anilor cu denumirile "pinã la nasterea Domnului - ante Deum" (sau "before Christ") si "dupã nasterea Domnului - Anno Domini"). Aceeasi terminologie a fost adoptatã si in tara noastrã, fiind intreruptã doar in a doua jumãtate a secolului recent incheiat, in anii negrii ai dominatiei comuniste, a cãrei doctrinã nu recunostea, dupã cum stim, existenta Mintuitorului (si cind se foloseau exclusiv notatiile "i.e.n. - inaintea erei noastre", respectiv "e.n. - era noastrã", notatii folosite si in prezent de cetãtenii atei).

O omisiune

Cind s-a adoptat procedeul de a numãra anii de la nasterea lui Hristos, s-a fãcut o gresealã din punct de vedere matematic, neconsiderindu-se nici un an zero, nici un deceniu zero, nici un secol zero, nici un mileniu zero. Cum a fost posibilã o asemenea eroare? Rãspunsul este legat de sistemul de numerotatie, cel latin, folosit in vremea lui Dionysius Exiguus. Se stie cã cifrele romane nu contin si semnul "zero". O cifrã intrucitva bizarã, cãci nu "respectã" regulile numerologiei. De exemplu, dacã la orice alt numãr adunãm o cantitate egalã cu valoarea numãrului, rezultatul reprezintã dublul valorii initiale.

Dar "zero" plus "zero" este egal tot cu "zero". Iar exmplele pot continua. Mult mai tirziu papa Silvestru al doilea, papa anului 1000, a acceptat in numerologie si cifra "zero", odatã cu trecerea la sistemul numerologic al zilelor noastre, inlocuindu-se cifrele romane cu cele "arabe", care erau in realitate de origine indianã. Este cunoscut faptul cã la inceputul secolului XVII, marele astronom Johann Kepler nu si-a putut definitiva teoria, oferind si demonstratia celebrelor sale legi, deoarece s-a ambitionat sã efectueze toate calculele folosind numerologia latinã, iar nu cea "arabã".

Aceasta a generat pentru unii confuzia (persistentã pinã in zilele noastre, dupã cum s-a vãzut si in preajma anului 2000) legatã de momentul schimbãrii secolului si al mileniului, care a avut loc la 1 ianuarie 2001. Si tot din aceastã cauzã anul unu dupã Hristos urmeazã imediat dupã anul unu inainte de Hristos. Respectivul sistem, incomplet si generator de erori cronologice dacã se socotesc perioade in ani inainte si dupã Hristos, a primit denumirea de "cronologia istoricã a timpului".

In anul 1740 astronomul francez Jacques Cassini a propus pentru prima oarã corectarea acestei erori, considerind cã anul precedent primului an al erei crestine sã fie anul zero, precedentul anului zero sã fie anul -1, apoi -2 si asa mai departe. Deci toti anii dinaintea erei crestine sã fie reprezentati prin numere negative. Acest sistem a primit denumirea de "cronologia astronomicã a timpului", unde originea de la care se incepe nemãrãtoarea anilor se considerã nu inceputul anului unu al erei crestine, ci inceputul primului an inaintea acesteia, care este anul zero.

Prin acest sistem se eliminã erorile de datare comemorativã a unor evenimente ce au avut loc inainte de era crestinã. De altfel, dupã aprecierea multor istorici, neajunsul principal al cronologiei crestine constã in faptul cã originea sa, fiind plasatã relativ recent in timp, foarte multe evenimente referitoare la culturile infloritoare ale civilizatiilor antice sunt exprimate inainte de aceastã erã. Toate aceste elemente au fost prezentate detaliat in lucrarea "Sisteme calendaristice" de George Stãnilã (Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Colectia "Stiinta pentru toti", 1980), in articolul "Dionysius Exiguus si anul 2000" de Dimitrie Olenici (revista "Stiintã si Tehnicã", octombrie 1998), precum si in articolele subsemnatului "Ghici cind incepe mileniul III"? (ziarul "Rominia liberã" din 12 ianuarie 1999) si "De ce mileniul III ?" ("Almanahul Flacãra 2001").

Serbarea Pastelui

Pastele, cea mai mare sãrbãtoare crestineascã, se serbeazã in amintirea invierii lui Iisus Hristos, dar patimile si Invierea lui Hristos sunt legate de inceputul primãverii.

Patimile Mintuitorului au avut loc intr-o vineri, in ziua a 14-a a lunii Nissan, datã de la care Pastele crestinesc a luat locul Pastelui evreiesc.

Cuvintul Paste vine de la sãrbãtoarea evreiascã Pessah, in amintirea iesirii evreilor din Egipt - Exodul - cind evreii, sub conducerea lui Moise, au trecut prin Marea Rosie (in anul 1250 i.Ch.), care a avut loc la 14 Nissan, adicã in ziua cu Lunã Plinã care venea dupã echinoctiul de primãvarã. Masa din Cana Galilea a fost o cinã Pessah.

Initial, primii crestini n-au serbat Pastele cu totii in aceeasi zi. Cei din Orient, convertiti de apostolul Ioan, au inteles a sãrbãtori Pastele amintindu-si de Patimile Mintuitorului si deci il serbau odatã cu evreii; alti crestini au hotãrit Pastele in Duminica Invierii, adicã douã zile mai tirziu; iar in sfirsit, alexandrienii si romanii, convertiti de apostolii Petru si Pavel, preferau o altã duminicã, pentru a nu sãrbãtori Pastele odatã cu evreii.

O unire a tuturor crestinilor, care sã serbeze Pastele in acelasi timp, era de mult doritã. In acest scop, cit si pentru a pune capãt ereziilor lui Arie, impãratul Constantin cel Mare convoacã in anul 325 un Sinod ecumenic la Niceea, o localitate din Anatolia, Asia Micã, la care iau parte 318 prelati. Se stie cã in anul 324 impãratul Constantin cel Mare recunoscuse crestinismul ca religie oficialã.
Consiliul constatã cã trei sferturi din lumea crestinã urma obiceiul Romei si al Alexandriei, si atunci Sinodul adoptã o regulã fixã pentru a adopta in fiecare an data Pastelui. Conform acestei reguli, s-a stabilit ca toti crestinii sã serbeze Pastele in aceeasi zi, respectiv in prima duminicã dupã momentul de Lunã plinã ce urmeazã momentului echinoctiului de primãvarã, sau coincide cu acesta. Luna plinã care hotãrãste data Pastelui se numeste Lunã Pascalã.

Biserica crestinã s-a despãrtit in Catolicã si Ortodoxã in anul 1054 (Marea Schizmã); totusi pinã in anul 1582 cele douã biserici, de Apus si de Rãsãrit, au serbat Pastele in aceeasi zi.

Rectificarea calendarului

Anul este determinat de miscarea de revolutie a Pãmintului in jurul Soarelui, respectiv de miscarea aparentã a Soarelui pe sfera cereascã, dupã cum ziua este legatã de miscarea diurnã de rotatie a Pãmintului.

In astronomie se definesc mai multe tipuri de ani. Dintre acestea, cel care stã la baza alcãtuirii calendarului este anul tropic care reprezintã intervalul de timp intre douã treceri consecutive ale Soarelui mijlociu prin punctul echinoctiului de primãvarã. Durata anului tropic poate fi consideratã constantã (desi ea scade cu 0,53 secunde pe secol) si are valoarea de 365 zile, 5 ore, 48 minute si 45,975 secunde, sau 365,2422 zile mijlocii. Totodatã, anii de care ne servim pentru a exprima datele, trebuie in mod necesar sã se compunã dintr-un numãr exact de zile, in caz contrar existind situatia ca o aceeasi zi sã apartinã in acelasi timp atit anului care se terminã, cit si anului care incepe. Ori, anul tropic (cit si celelalte tipuri de ani definiti in astronomie), necompunindu-se dintr-un numãr intreg de zile, nu poate fi luat ca atare drept unitate de mãsurã a calendarului. Se adoptã pentru aceasta un an conventional, alcãtuit dintr-un numãr intreg de zile, numit an civil sau calendaristic. Pentru obtinerea duratei anului civil se are in vedereca intr-un anumit interval de timp, indiferent de mãrimea sa, numãrul de ani civili sã coincidã cu cel al anilor tropici. Astfel apare problema calendarului. Numele vine de la cuvintul calendae, dat de romani primelor zile ale fiecãrei luni, cind poporul era chemat in adunare.

In decursul vremii calendarul a trecut prin mai multe faze, datoritã insuficientei cunoasteri, de la inceput, a duratei anului tropic. Prima reformã esentialã a calendarului a avut loc in anul 45 i.Ch. cind Iulius Cezar, apelind la stronomul Sosigene din Alexandria, a introdus calendarul iulian. In acest calendar durata anului tropic era consideratã de 365,25 zile. Astfel, de-a lungul a 4 ani consecutivi, trei au 365 de zile, iar cel de al patrulei, 366 de zile. Acestia din urmã erau anii bisecti sau bisectili. S-a hotãrit ca anii bisecti sã fie cei divizibili cu 4.

Dar, desi calendarul iulian a reprezentat un evident salt calitativ, punind capãt confuziilor si neregulilor care se produseserã pinã la acea datã, nici acesta nu era in concordantã cu realitatea. Aceastã neconcordantã era generatã de diferenta dintre valoarea de 365,25 zile adoptatã pentru anul tropic si cea realã de 365,2422 zile. Aceastã diferentã crestea la o zi in 128 de ani si la 3 zile in 384 de ani. Pe la sfirsitul secolului XVI, intirzierea calendarului iulian ajunsese de 10 zile fatã de anul 325, cind avusese loc Consiliul de la Niceea, care a oficializat acest calendar. Acesta a fost motivul pentru care papa Grigore al XIII-lea a hotãrit in anul 1582 o nouã reformã a calendarului, introducind calendarul gregorian, cel care este folosit si in prezent.

Calendarul gregorian a fost alcãtuit pe baza regulii stabilite de astronomii Lilius, Clavius si Dante. Conform acestei reguli, la fiecare 400 de ani si nu la 384 de ani, cind se acumuleazã diferenta de 3 zile) sã se scadã cite 3 zile, respectiv anii seculari care nu sunt divizibili cu 400, sã fie considerati ani de 365 de zile. Astfel, in noul calendar, anii 1600 si 2000 sunt ani bisecti, iar anii 1700, 1800, 1900 sunt ani comuni.

Reforma gregorianã nu a fost introdusã imediat peste tot. Franta a adoptat-o in anul 1582, tãrile catorlice din Germania in anul 1584, iar cele protestante in anul 1600. In Anglia ea a fost introdusã in anul 1752, in Rusia in anul 1918, in Turcia in anul 1927, in Egipt in anul 1928. La noi in tarã ea a fost adoptatã la 1 aprilie 1919 in viata civilã (fiind adoptatã la 1 octombrie 1924 si de bisericã), cind diferenta ajunsese de 13 zile. Astfel in acel an, data de 1 aprilie “stil vechi” a fost urmatã de data 14 aprilie “stil nou”.

Nici calendarul gregorian nu este intru totul exact. Rãmine si el in urmã, cu aproape 0,0003 zile, respectiv 26 secunde intr-un an, adicã cu o zi la 3300 ani. Deci, dupã acest interval, va fi necesarã suprimarea incã a unei zile...

Decalaje

Biserica ortodoxã, desi a introdus calendarul gregorian, "stilul nou", a hotãrit sã pãstreze datele determinate de vechiul calendar, "stilul vechi", in ceea ce priveste Pastele si celelalte sãrbãtori mobile. In plus, prin impunerea la Sinodul de la Niceea a zilei de 21 martie ca moment al echinoctiului de primãvarã (pe baza cunostintelor astronomice din acea vreme), Luna Pascalã se socoteste incepind de de la aceastã datã fixã, iar nu de la momentul fizic al echinoctiului, care poate fi chiar anterior acestei date, fapt ce poate conduce la un decalaj de 29,5 zile (intervalul dintre douã Luni pline consecutive).

De asemenea, in privinta fazelor Lunii, acestea nu sunt luate din Anuarele astronomice, ci se calculeazã folosind un ciclu de 19 ani, numit ciclul lui Meton, dupã care aceeasi fazã lunarã revine la aceeasi datã a anului. Dar el diferã de momentul fazei cu 1h 28m la fiecare 19 ani, ceea ce inseamnã 1 zi la fiecare 308 ani. Aceste diferente au ajuns in prezent pinã la 5 zile intre momentele Lunii pline adevãrate si cele ale Lunii pline calculate de Bisericã.

Din aceastã cauzã, in unii ani apar diferente intre calculul efectuat prin metode astronomice a datei Pastelui si datele calculate de Biserica crestinã, diferentele fiind mai mari la Biserica ortodoxã, care ajunge destul de des sã serbeze Pastele chiar si in primele zile ale lunii mai (desi initial, Sãrbãtoarea Sfintului Gheorghe, ce se prãznieste in fiecare an la data de 23 aprilie, avea loc numai dupã Sãrbãtoarea Pastelui). Diferente si mai mari se inregistreazã la bisericile ortodoxe "de rit vechi" si la biserica armeanã, care nu mai fac deloc trecerea la calendarul gregorian.

Oricum, algoritmul dupã care se calculeazã aceste importante sãrbãtori mobile, atit pentru credinciosii crestini cit si pentru cei evrei, a cãpãtat o strãlucitã interpretare matematicã in operele cunoscutului matematician si astronom german Carl Friedrich Gauss (1777-1855). Metoda a fost publicatã in monografia "Werke" ("Opere") volumul 6 (pag 73-86), algoritmul fiind folosit ca aplicatie in prezent chiar si in manualele noastre de liceu ("Algebra" clasa XII realã, manual redactat de un colectiv de 8 autori, printre care Ion D.Ion, Eugen Cimpu si altii, capitolul "Relatii de echivalentã).
Cu toate aceste diferente, sãrbãtoarea Pastelui are loc permanent in aceeasi perioadã a anului, Invierea Domnului fiind legatã de sosirea primãverii, de invierea naturii dupã iesirea din iarnã.

Crãciunul si Steaua de la Bethleem

Se stie cã nici ziua de 25 decembrie nu reprezintã data exactã a nasterii Mintuitorului, el nãscindu-se, dupã unele pãreri legate de ritualul botezului aplicat de Ioan Botezãtorul, chiar in ziua in care s-a botezat in apa Iordanului, respectiv pe 6 ianuarie. Dar pe 25 decmbrie, imediat dupã solstitiul de iarnã, cind Soarele incepe sã "urce", romanii celebrau Sãrbãtoarea Soarelui, sãrbãtoare pãginã, dar crestinii de pe atunci, prigoniti si martirizati, il asimilau pe Iisus Soarelui. A fost deci doar o "teologemã", o licentã teologicã, care sã readucã speranta in sufletele oamenilor.

Pe de altã parte, pentru a localiza mai exact data si anul nasterii Mintuitorului, s-a cãutat o interpretare tot astronomicã a descrierii aparitiei "Stelei de la Bethleem". Aceastã aparitie este mentionatã numai in Evanghelia dupã Matei (2.1-12); "Si tu, Bethleeme, tara lui Iuda, nu esti nici de cum cea mai neinsemnatã dintre cãpeteniile lui Iuda; cãci din tine va iesi o Cãpetenie, care va fi Pãstorul poporului meu Israel" (2.6). Deci Hristosul trebuia sã se nascã in Bethleemul din Iudeea. Cei trei magi, Gaspar, Melchior, Balthazar.

Se cuvine sã reiau cu acest prilej o ipotezã foarte interesantã, prezentatã de altfel de Dimitrie Olenici in paginile revistei "Stiintã si Tehnicã, anul L nr.10, octombrie 1998. Este vorba despre aparitia "Stelei de la Bethleem" care, mai mult ca sigur cã nu a fost o novã sau o supernovã, o cometã sau alt obiect cosmic special. Ipoteza a fost emisã de astronomul Johannes Kepler in anul 1606, care sustine cã "Steaua Magilor" a fost rezultatul deosebit de luminos produs de tripla conjunctie a planetelor Jupiter si Saturn in anul 7 i.Ch.

Conjunctiile simple ale acestor planete se produc periodic la circa 20 de ani, dar o datã la citeva sute de ani au loc conjunctii triple. Ultima triplã conjunctie a lui Jupiter cu Saturn a avut loc in anii 1940-1941 in constelatia Berbecului si a durat din august pinã in februarie, dar din cauza celui de al doilea rãzboi mondial a fost doar in atentia specialistilor. Urmãtoarea triplã conjunctie a lui Jupiter cu Saturn va avea loc in anul 2198.

In anul 7 i.Ch., buclele descrise de planetele Jupiter si Saturn pe bolta cereascã au fost atit de apropiate, incit cele 2 planete au fost in conjunctie de 3 ori: la 23 mai, 3 octombrie si 4 decembrie, apãrind astfel impreunã ca un astru foarte strãlucitor. Prima conjunctie, cea din 23 mai, era vizibilã pe cerul de dimineatã la orizontul estic si e posibil sã nu fi produs Magilor o impresie deosebitã, dar cind au vãzut cã acelasi fenomen se repetã pe 3 octombrie seara si mai spre sud-vest (in directia Iudeei) au interpretat acest lucru ca un semn astrologic.

Astronomii babilonieni aveau cunostintã de conceptul mesianic din profetiile lui Daniel, care dupã cum se stie a trãit in Babilon, fiind astrolog la curtea regelui Nabucodonosor. Daniel nu face nici o referire la vreo stea, ci doar proroceste cã vor trece 70 de ani pinã cind Cel-Uns (Hristosul) sau Cel-Vestit (adicã cel anuntat) va pieri fãrã sã se gãseascã vreo vinã in El. Cea de a doua conjunctie i-a determinat pe Magi sã porneascã spre Ierusalim, drumul durind cam o lunã si jumãtate (pinã in prejma celei de a 3-a conjunctii, cea din decembrie).

Ipoteza capãtã un grad sporit de veridicitate, dacã admitem cã nasterea lui Iisus a avut loc in anul 7 i.Ch.

Un partizan inflãcãrat al acestei ipoteze a fost astronomul Richard Hanning care intre anii 1933-1937 reconstituia artificial drumul "Stelei de la Bethleem" la planetariul din Düsseldorf.

Alte posibile rectificãri

Problema cea mai importantã care se pune in zilele nostre este cea a corectitudinii datãrilor fãcute, luind in discutie insãsi Evangheliile, care ar fi putut fi generatoare de erori. Rãstignirea lui Iisus a avut intr-adevãr loc dupã rationamentul aplicat de Dionisie, dar dupã unii autori, el avea atunci 39 de ani, nu 30 (vezi "Isus?" de Holger Kersten si Elmar Gruber, Editura RAO, 1996). Iar in lucrarea "Isus" de Jacques Duquesne, Editura Humanitas, 1995), autorul, citindu-l pe Charles Perrot, profesor la Institutul Catolic din Paris, afirmã cã Dionysius Exiguus "s-a inselat cind a fixat nasterea lui Iisus in anul 752 al calendarului roman devenit de atunci anul 1 al calendarului nostru", nasterea sa avind loc cu sase ani mai devreme.

Si in tara noastrã s-au emis o serie de ipoteze legate de anul si ziua rãstignirii, in special de cãtre un colectiv care, interpretind scrierile biblice, a ajuns la concluzia cã in primãvara anului respectiv au fost la interval de numai douã sãptãmini atit o eclipsã de Lunã, cit si una de Soare. Folosind programul "Jean Meeus" existent la Observatorul Astronomic din Cluj-Napoca, care indicã anii producerii eclipselor de Lunã si de Soare, respectivul colectiv a obtinut data de 3 aprilie, anul 33, iar pentru nastere, bazindu-se pe ipoteza lui Richard Hanning, data de 2 decembrie anul -7.
Iar lista incertitudinilor ar putea continua, sansele de reconstituire a adevãrului calendaristic din acele timpuri fiind extrem de mici. Iar in acelasi timp inutile. Acest lucru are insã acum o importantã mai micã.

Important este faptul ca suntem crestini, ne-am scuturat de fiara comunistã, ne-am lepãdat de Anticrist, si ne-am intors din nou cu fata spre Dumnezeu!

Dr. Harald Alexandrescu
Bucuresti, mai 2003.