Conjuncţiile planetare

Timp de mii de ani urmărirea planetelor a constituit activitatea principală a astronomilor ce încercau să îşi explice mişcarea acestor lumini ciudate pe firmament. Doar 5 din cele aproximativ 5000 de stele vizibile cu ochiul liber erau rebele, deplasându-se de la o seară la alta pe bolta cerească printe celelalte stele ce îşi păstrau distanţele reciproce nealterate.

Atribuirea de semnificaţii cerului a generat constelaţiile ce au devenit un punct de reper important în observarea mişcărilor planetelor. Interpretările observatorilor cerului din trecut (din antichitate până în evul mediu) erau însă pline de misticism, plasând Pământul în centrul universului care se rotea în jurul acestuia. Această iluzie a generat nu doar dogme religioase ci şi ideea că viaţa oamenilor ar sta sub semnul acestor lumini prevestitoare.

Geocentric sau Heliocentric?

Surpinzător totuşi, în paralel cu teoria geocentrică au existat şi idei heliocentrice, care însă nu s-au impus decât mult mai târziu, după apariţia intrumentelor optice astronomice şi după ce Johannes Kepler a descifrat adevărată mişcare a planetelor în urmă cu patru secole.

Până atunci insă, planetele şi stelele erau tratate doar ca lumini călăuzitoare, ce prin prezenţa lor în anumite regiuni ale bolţii cereşti anunţau diverse evenimente pe Terra. Din când în când planetele se apropiau una de cealaltă, părând că s-ar ciocni sau că şi-ar disputa aceeaşi parcelă cerească. Fenomenul a dobândit denumirea de conjuncţie având conotaţia de împreunare, uniune (din limba latină).

De ce nu se ciocnesc?

Destul de spectaculose, aceste apropieri au impresionat căpătând o importanţă deosebită. Acum însă  (încă din 1619) ştim că aceste apropieri sunt doar aparente - unghiulare, deoarece planetele se găsesc doar în aceeaşi direcţie privite de pe Pământ, fiind în realitate despărţite de cel puţin zeci de milioane de kilometri. Orbitele planetelor au forme, mărimi şi înclinări diferite.


Cu toate acestea societatea contemporană este supusă (în ciuda progresului ştiinţific) unor dezinformări periodice (ce apar la fel ca şi conjuncţiile). Aceste apropieri îşi găsesc în mass-media ecouri alarmiste total nefondate, anunţând deseori senzaţionalul tradiţional ... sfârşit al lumii.

Cât de aproape înseamnă aproape?

Ochiul uman poate distinge (în medie) două obiecte ca fiind separate dacă ele se găsesc la o distanţă unghiulară mai mare de 1’ (un minut de arc, adică a 60-a parte dintr-un grad).

Pentru a ne face o idee despre ce înseamnă un minut de arc, cel mai uşor este să ne gândim la Luna Plină ce are un diametru aparent de aproximativ 30’. Spre exemplu, o cincime din diametrul aparent al Lunii Pline subînscrie pe cer un unghi de ... 6 minute de arc, precum apropierea actuală dintre Jupiter şi Saturn (din 21.12.2020).

Pentru cei ce vor să vadă două planete în acelaşi timp prin ocularul telescopului, limita de apropiere trebuie mărită la câmpul instrumentului, în jurul valorii de 30 de minute de arc.

Există şi apropieri maxime, când două planete se eclipsează, una tranzitând pe cealaltă.

Statistici şi aproximări prin telescop pentru 6000 de ani

Folosind două programe ce efectueză calcule astronomice pe un interval mai mare de timp (Solex şi Occult) am căutat să văd ce se întâmplă în ... 6000 de ani.

Între anul 3000 î.e.n şi anul 3000 e.n, între toate planetele sistemului nostru solar (inclusiv planeta pitică Pluto) au existat 7521 de conjuncţii cu o separaţie mai mică de 10 minute de arc (o treime din diametrul Lunii Pline) şi 23387 de conjuncţii mai largi, cu o separare maximă de 30 de minute de arc.

Dintre apropierile sub 10 minute de arc, aproximativ 3000 de conjuncţii (40%) se află la o elongaţie estică sau vestică de sub 15 grade distanţa unghiulară faţă de Soare ceea ce le face mai greu vizibile în lumina crepusculară a apusului sau răsăritului undeva foarte apropiate de orizont.

1826 de apropieri (24%) au putut (sau pot) fi văzute teoretic având o eloganţie minimă de 30 de grade şi 623 conjuncţii (8%) la o elongaţie mai mare de 45 grade (oferind condiţiile cele mai bune de observare).

Ocultaţii planetare

Prin telescop, din cele 7521 de evenimente (sub 10’) doar 187 sunt atat de apropiate încat cele două planete se suprapun parţial sau total, una peste cealaltă. Dintre aceste 187 de super-conjuncţii, doar 145 (2%) au loc la o elongaţie suficientă  (15 grade) pentru a fi zărite prin telescop.

La o elongaţie de minim 30 de grade găsim 52 (0,7%) de suprapuneri planetare. Aminim faptul că planeta Mercur nu poate fi văzută noaptea în acest ultim caz, deoarece elongaţia ei maximă faţă de Soare este de 28 de grade.


Tranzitul reciproc presupune un interval de timp relativ mic în care fenomenul poate fi observat prin telescop. Câteva exemple spicuite aleator din tabel: Mercur ocultează pe Marte în două minute, Marte trece peste discul lui Jupiter în 25 de minute, Venus peste Saturn în 15 minute.

Doar 32 (0,4%) de ocultaţii planetare reciproce se găsesc la o distanţă unghiulară mai mare de 40 de grade, oferind condiţii excelente teoretice de observare. Am zis teoretice?

Teoria ca teoria ... dar practica ...

Evident, condiţia cerului senin este absolut necesară pentru observaţiile de mai sus, însă acest lucru nu se poate controla, şi nu este singurul factor necunoscut.

O altă variabilă pe care nu am considerat-o aici este locul observatorului pe Pământ şi implicit poziţia Soarelui în momentul maxim al apropierii aparente a celor două planete.

Spre exemplu, dacă apropierea maximă are loc la amiaza solară pentru un observator aflat în Bucureşti, el nu va putea observa fenomenul din cel puţin două motive:

  1. Planetele sunt pe cer - însă fiind ziuă chiar şi prin telescop se pot distinge doar planetele Venus şi Mercur. (excepţie ar face fenomenele mutuale dintre aceste planete găsite la o elongaţie maximă a planetei Mercur, sau o eventuală Eclipsă Totală de Soare care să se producă în acelaşi timp).
  2. Panetele sunt sub orizont - în cazul unei elongaţii mai mari de 90-120 de grade ce ar plasa planetele sub orizont.

Totodată este foarte posibil ca locul optim de pe Pământ să se găsească într-o zonă greu accesibilă, de exemplu în mijlocul unui ocean.


6000 de ani cu ochiul liber


Am văzut mai sus o statistică a conjuncţiilor între toate planetele sistemului solar, însă dintre acestea doar 5 erau cunoscute încă din antichitate şi vizibile cu ochiul liber. Dacă rezumăm căutările la Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, vom avea în aceeaşi perioadă 4572 evenimente, cu apropieri mai mici de 10 minute de arc.

Dintre acestea 2077 (45%) vor avea loc la o elongaţie de sub 15 grade, deci prea apropiate de Soare cu un risc ridicat de a nu fi văzute din cauza apropierii mici faţă de orizont chiar şi din locurile propice de observaţie. La o distanţă unghiulară mai mare de 30 de grade faţă de Soare înregistrăm 825 de conjuncţii (18%).

O apropiere mai mică sau egala cu 1 minut de arc (între marginile discurilor) ar da senzaţia ochiului uman că cele două planete s-au contopit într-una singură. Întâlnim astfel în 587 din cazuri.


Dintre aceste 587, la o elongaţie mai mare de 15 grade găsim 348 de apropieri. La o depărtare sigură de Soare de 30 de grade avem 125 de cupluri planetare ce nu s-ar mai distinge separat în această mare perioadă de 6000 de ani.

Din totalul celor 4572 de conjuncţii doar 136 ( 3% ) au fost atât de apropiate încat cele două planete chiar se suprapun parţial sau total. Dintre aceste 136 de super conjuncţii, 85 (1,8%) au loc la o elongaţie suficientă (15 grade) pentru a fi văzute uşor cu ochiul liber.

La o elongaţie ideală de minim 30 de grade găsim doar 30 de suprapuneri planetare în ... 6000 de ani, între planetele observabile cu ochiul liber.

O ultimă remarcă, la aceste super conjuncţii ar putea fi distinsă cu ochiul liber diminuarea în strălucire a planetei mai luminoase, dacă cealaltă trece (tranzitează) peste discul ei.

Precizia calculelor

Am folosit ca bază programul Occult pe care l-am coroborat cu Solex şi Cartes du Ciel. Deşi distanţele minime privind conjuncţiile sunt virtual identice între programe, timpul producerii lor nu mai este identic.

Diferenţele pornesc de la câteva minute (sub 10 minute) în ultimii 800 de ani şi cresc până la diferenţe de ordinul orelor (o oră în 1500 de ani, două ore în 2000 de ani, 7 ore în 3000 de ani, 12 ore în 4000 de ani şi la final 20 de ore în 5000 de ani - pentru anul 3000 î.e.n.).

Aşadar există un grad de incertitudine privind ora exactă a producerii acestor super-apropieri pe măsură ce ne îndepărtăm de epoca prezentă, în trecut sau în viitor.

Un spectacol în trei zile - Jupiter şi Saturn

În această perioadă, are loc o conjuncţie strânsă la 6 minute de arc între planetele Jupiter şi Saturn. Aceste două planete se întâlnesc în aceeaşi zonă de pe cer o dată la aproximativ 20 de ani. Însă nu toate aceste întâlniri sunt la fel, unele sunt mai strânse altele mai îndepărtate.

În perioada considerată de 6000 de ani, au loc doar 32 de conjuncţii sub 10 minute de arc, dintre care 20 sunt sub 7 minute de arc. Sub limita de rezoluţie medie a ochiului uman găsim doar o apropiere din anul 1793 î.e.n. când între marginile celor două discuri au fost 50 de secunde de arc.


Jupier şi Saturn au mai fost apropiate pe cer în anul 1623 la 5 minute de arc, iar următoare mare conjuncţie va avea loc în anul 2080 la 6 minute de arc. Un eveniment şi mai spectaculos va avea loc de abia în anul 7541 când Jupiter va oculta total pe Saturn. O animaţie cu fenomenul aici.

Pentru a ne bucura de fenomenele cereşti şi în special de conjuncţiile planetare văzute cu ochiul liber trebuie să urmărim zilnic bolta cerească, înainte, în timpul şi după producerea apropierii pentru a ne da seama de dinamica evenimentului.

Utilitatea observaţiilor cu ochiul liber

Spre final trebuie spus că observarea cu ochiul liber a cerului ne poate aduce satisfacţii nebănuite nu doar contemplative. Urmărirea activităţii unui curent de meteori sau monitorizarea strălucirii unei stele variabile se încadrează cel mai bine în preocupările astronomilor amatori aflaţi la începutul acestei frumoase pasiuni.

Aceste deprinderi (notarea fenomenului, a locului si a orei exacte) sunt esenţiale pe mai târziu în activitatea astronomului amator ce poate va continua mai apoi cu un telescop şi un ochi electronic (DSRL sau-şi cameră CCD).
Învăţarea constelaţiilor vă poate aduce bucuria observării unei stele noi (ce va strica forma constelaţiei în care apare) şi vă poate face utili dacă raportaţi traiectoria unui meteor mai strălucitor (bollid) ajutând la calcularea unei posibile zone de impact. Aveţi nevoie doar de un ceas precis şi un cer senin lipsit de poluare luminoasă.

Mihai Dascălu
19 decembrie 2020